Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Pa ruski de Constantin Ţoiu


(variantă)



Se ştie, totdeauna povesteşti altfel, nevoit să relatezi acelaşi lucru...

Cu Gabriel Dimisianu, de ex., tragem la Hotel Rossia, la Moscova, pe vremuri, întorşi din Siberia...

Am adus cu noi şi peştii siberieni enormi primiţi în dar, despre care am mai scris de câteva ori. Memoria însă nu vrea, nu mă lasă să uit întâmplarea; aşa că trebuie să revin şi iar să revin. Gabi mi-e martor tăcut, înţelegător...

Dijurnaia, camerista hotelului nostru, cel mai elegant pe vremea aceea, o femeie slabă, în vârstă, umilă, care, în adolescenţă, a apucat, sigur, revoluţia, se poartă cu noi atât de cumsecade, fiind, săraca, atât de amărâtă, încât amândoi ne hotărâm şi îi oferim pachetele noastre siberiene, imense, unsuroase, învelite într-o hârtie groasă, de împachetat fierării, cu ştiuci imense şi alte soiuri de peşti afumaţi, cu care şi-aşa n-avem ce face.

Psihologie de asediu. Alimente puţine. Biata femeie, crezuse că-i dăm numai un peşte, aşa, de formă, nu îndrăznea...

Şi-atunci Gabi şi cu mine am îndemnat-o strigând la ea cu energie: Vsio! adică tot! să ia tot că peştele era al ei...

Dijurnaia, – gata să leşine. Nu mai ştia cum să ne mulţumească.

A doua zi, ne adusese, în schimbul peştilor fabuloşi, două sifoane mari, împletite, ceva rar în ţara socialismului biruitor... Sweet Sweat of Socialism... Dulcea transpiraţie a socialismului... – cum se cânta pe atunci ironic în Occident...

Pe urmă, această fiinţă uzată, care trăise atâţia ani de foamete acută, vrea să mă înveţe pe mine, mai ales, care nu ştiam, ruseşte.

De ex. când îi arăt, muteşte, cheia camerii, ea râde fericită din cauza darului nostru princiar, exclamând veselă: Niet, niet, pa ruski! adică să-i spun numărul camerii pe ruseşte; şi nu mă lasă până când nu spun şi cifra şi cluci...

E felul ei de a mă răsplăti, de a se achita, învăţându-mă cu duioşie limba lui Puşkin, dar care aici întotdeauna are aerul unei teribile şi fără de scăpare constrângeri afectuoase...

*

* *

Perechi de tineri căsătoriţi vin la mormântul eroului de sub Kremlin şi se fotografiază. Ideea lor, atât de rusească, de a veni anume în acest loc, măreţ, însă funebru, nepotrivit cu o nuntă totuşi, şi de a-şi încredinţa viitorul unui trecut eroic. Frumos; dar parcă...

Unii din ei se urcă şi pleacă în Volgile negre majoritatea şi care pe radiatoarele lor poartă nişte păpuşi mari, blonde, de celuloid, cu braţele întinse în spaţiul setos de viteză. Ca o emblemă, ca o promisiune a naşterii dorite. Ceva şi păgân şi creştin. Madona cu pruncul; însă amândoi răstigniţi pe radiator.

Aici şi taxiurile, pe care şoferii le conduc cu o viteză nebună, îţi dau senzaţia că sunt pe front, că participă la un asediu prelungit sau sub un bombardament teribil în linia întâi.

Războiul este încă prezent pretutindeni. Nu pot încă să se desprindă de amintirile flagelului, de contactul lor cu nemţii, adversari atât de tehnici, şi de la care au învăţat atâtea, imitându-i, în virtutea legii ce vrea ca doi adversari să împrumute unul de la altul ce are celălalt mai bun, ce i-a lipsit până atunci...

Ce-or fi învăţat însă de la ruşi, nemţii?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara