Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Ovidiu şi Sultana Maitec de Pavel Şuşară


Ovidiu şi Sultana Maitec au deschis, de curînd, o expoziţie la Allianz -}iriac. Deşi pot fi văzuţi individual, cei doi artişti trebuie înţeleşi împreună pentru că asocierea lor este mai mult decît o simplă juxtapunere într-un spaţiui anume. Ea este o adevărată metaforă a unităţii şi coerenţei lumii, cel puţin a acelei lumi pe care artistul încearcă să o surprindă, iar privitorul o aşteaptă întreagă şi nealterată. Ovidiu Maitec, prin chiar natura genului artistic pe care îl ilustrează şi a limbajului său specific, este un om al materiei, un exponent al manualităţii şi al praxisului cotidian. Un maestru al lemnului, dar, la rigoare, şi al bronzului, adică un cioplitor şi un modelator în aceeaşi măsură, el lucrează, oarecum, cu materialul clientului, altfel spus cu elemente obiective, cu exteriorităţi ale realului. Formele lui, derivate din orizontul imanent al lumii, se istoricizează simultan cu exprimarea, nu numai ca o consecinţă a exprimării înseşi, ci şi prin funcţia lor fatală de comentariu asupra unui univers controlat. Tronul, Cubul, Poarta, Pasărea, Stîlpul, Zidul, Radarul, Containerul, Banca, Arcul de triumf, Sarcofagul, Aripile, Îngerul, ca teme recurente, dar şi întregul său registru de forme, trimit nemijlocit spre o lume cu morfologii aşezate, puternice şi recognoscibile, dînd, de multe ori, senzaţia ciudată că artistul nu inventează, că imaginaţia sa refuză consemnele mobilizării şi că totul se rezumă la o anumită ordine prestabilită. Artist al memoriei, al reactivării unor imense depozite de forme confirmate, Maitec pare un executor testamentar şi un exponent al multor generaţii a căror existenţă nu a dobîndit niciodată funcţii contemplative. Sculptorul vine acum să răzbune toate infirmităţile unei istorii anonime, mutînd accentul de pe funcţii pierdute, erodate sau numai limitate, pe frumuseţea proporţiilor, pe discursul elaborării, pe sonoritatea materiei, pe muzica ritmurilor şi pe majestuozitatea arhitecturii. Cu gîndirea sa consecventă şi sobră, Maitec nu adaugă nimic susceptibil de a proveni dintr-un alt registru decît acela în care forma se exprimă prin însăşi energia interioară a suportului material. Lemnul îşi trăieşte, astfel, vocaţia lui ascensională, voinţa stihială către imponderabilitate, în dublul său regim de opacitate şi de transparenţă, de plin şi de gol, de consistenţă şi de turbulenţă a eterului. Împărţit între lumea newtoniană, aceea a masei supuse acţiunii gravitaţionale, şi între cea einsteiniană, aceea care supune timpul şi redefineşte spaţiul prin atributul deplasării, Maitec repertoriază doar acele forme care sunt egal distribuite în cele două orizonturi şi a căror stabilitate este tocmai consecinţa anulărilor reciproce. Această perspectivă duală nu este, însă, doar o componentă a viziunii sale de ansamblu, a filosofiei sale implicite, ci şi una a construcţiei propriu-zise şi chiar a abordării tehnice. Aşadar, dincolo de binomul fundamental agravitaţie/ascensiune, acela care ţine de un anumit principiu mental, sculptorul supune unui partaj explicit fiecare obiect în parte, aşezîndu-l fie în plină tensiune opacitate/transparenţă - cazul lucrărilor din ciclul Radar, Poartă, Turn etc. -, fie în aceea, la fel de puternică, născută la intersecţia exteriorului cu interiorul - cazul Containerelor, al Sarcofagelor, al Arcului de triumf etc. Iar acestă dualitate merge şi mai departe, regăsindu-se în fiecare obiect în funcţie de natura acestuia, şi anume distribuirea egală a interesului între volum şi suprafaţă. Dacă, în mod absolut, Maitec poate fi socotit unul dintre cei mai puternici creatori de volume, alături de George Apostu, din întreaga noastră sculptură, creatori de volume în sine, dincolo de orice epică a formei, nici suprafaţa nu este scăpată de sub control sau tratată ca o realitate secundă. Ea este perfect integrată volumului şi nu subordonată lui, iar consecinţa acestei integrări poate fi percepută chiar prin raportarea la ea ca la o realitate unică. În ciuda proporţiilor monumentale, a masivităţii construcţiei şi a unei anumite frigidităţi pe care o generează o anumită distanţă impusă privirii, obiectele lui Maitec sunt extrem de calde şi de senzuale dacă relaţia devine una apropiată sau chiar tactilă. Fie prin actul implicit al cioplirii, fie printr-o intervenţie explicită, suprafaţa iese permanent din capcana monotoniei, devenind funcţie a interiorităţii volumului şi nicidecum periferie şi contur.

Sultana Maitec se înscrie într-o evidentă opoziţie faţă de imaginarul lui Ovidiu Maitec. Şi o asemenea situaţie nu derivă din specificul limbajului, din partcularităţile tehnice sau din pricini materiale obiective. Nu cu sculptura intră Sultana Maitec în dezacord, şi nu faptul că se exprimă în bidimensionalitate o situează într-un alt registru al existenţei simbolice, la rigoare pictura poate exhiba un interes pentru materie chiar mai mare decît sculptura, ci cu totul altele sunt motivele disjuncţiei. La un prim nivel, care nu este şi cel mai relevant, ceea ce îi diferenţiază pe cei doi este chiar spaţiul exterior, orizontul peisagistic şi regimul meteo-climatic.

Sultana Maitec are tentaţia aproape mistică a materializării luminii, a ipostazierii invizibilului, cu alte cuvinte exact acea opacizare a transparenţei. Marile suprafeţe pe care pictoriţa le umple cu aur au, simultan, două înţelesuri diferite: pe de o parte ele sînt complet anulate, devin transparente, şi materialitatea lor este dizolvată într-un amplu orizont de lumină, iar, pe de altă parte, lumina impalpabilă primeşte atribute spaţiale, se revelează pînzei asemenea duhului sfînt în plin exerciţiu epifanic. Pentru că lumina Sultanei Maitec, şi abia acum poate fi înţeleasă relativitatea încadrării artistei într-un orizont fizic, de tip solar şi meridional, nu este una exterioară, o lumină care izvorăşte dintr-o sursă recognoscibilă şi se răsfrînge apoi asupra unor obiecte determinate. Lumina ei nu este o lumină cu umbre, ea nu sugerează şi nu descrie volume, nu oferă spontaneităţi şi nu creează istorie. Sultana Maitec nu negociază cu lumina aceea barocă, fastuoasă şi generatoare de efecte, cu acel lumen spectaculos şi tranzitoriu, ci încearcă, în continuarea experienţelor bizantine, medievale şi postbizantine, să consacre, într-o imagine pură şi antiretorică, lumina adevărului, cea necreată, lumina spirituală, acel lux care vine dinlăuntru, care nu descrie efemerul, nu se erodează şi nu se risipeşte. Chiar şi acele imagini care par uşor de recunoscut în pictura sa şi care, aparent, sunt elementele unor potenţiale naturi statice, cum ar fi merele, sau pietrele sau orice altceva, nu sunt decît spectre, sigle ale unei lumi încă neinstituite, concepte solitare într-un discurs neformulat, sau chiar arhetipuri platoniciene, realităţi primordiale şi incoruptibile.

Ovidiu Maitec vine de jos, din lumea fenomenală, dintr-o îndelungată civilizaţie a statuarului, şi încearcă să mîntuie efemerul prin ridicarea lui la semnificaţie spirituală, să transforme materia în sursă de comunicare. El vine, aşadar, dintr-o civilizaţie frustă, din realitatea imanentă a substanţei pe care şi-o asumă şi, mai apoi, o transferă în coduri culturale şi în secvenţe etico-artistice, sublimînd materia în adevărate axiome plastice şi într-un hieratism suficient sieşi, fără trimiteri explicite către un spaţiu sacru instituit.

Sultana Maitec coboară din lumea celestă, din spaţii imponderabile şi dintr-o îndelungă tradiţie a semnului de factură orientală. Ea pare un simplu accident al luminii, o întrupare provizorie a unor pîlpîiri a căror sursă directă se găseşte în mecanica abstractă a spaţiului şi în geometria elementară a lumii.

Ovidiu Maitec şi Sultana Maitec, prin spaţiile atît de diferite pe care le invocă şi prin încărcătura atît de specială pe care o poartă, nu reprezintă o simplă acţiune conjugală, aşa cum s-ar putea crede cu multă comoditate, ci un mariaj al principiilor şi o perfectă sinteză a contrariilor. Polii se unesc aici în mod profund, iar adversităţile aparente au o singură funcţie: aceea de a asigura echilibrul şi de a realiza comuniunea. Adică de a conferi întregu-lui expresia lui deplină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara