Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Ovidiu Hurduzeu de Alex. Ştefănescu


S-a născut la 12 iunie 1957 în Bucureşti, ca unic fiu într-o familie de intelectuali. După absolvirea Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, a lucrat ca profesor la ţară (în satul Vintileanca de lângă Mizil). În 1983 a ocupat, prin concurs, un post de redactor la Editura Politică din Bucureşti.

Proza scurtă, pe care o scrie încă din studenţie, se caracterizează prin fineţea observaţiei, prin ingenioasa punere în scenă a subiectelor, prin dezinvoltură şi, mai ales, prin farmecul jocurilor textuale. Este remarcat de SLAST (în 1982), de Viaţa Românească (în 1984), dar publicarea primei sale cărţi se amână sine die. Ca aspirant la condiţia de scriitor, stă multă vreme în anticamera întunecoasă în care stăteau, în deceniul nouă al secolului trecut, toţi tinerii talentaţi dornici să debuteze. În 1986 face un prim pas în această direcţie, fiind prezent cu două povestiri în volumul colectiv Debut '86, publicat de Editura Cartea Românească. În 1988 îi apare, în sfârşit, prima carte, Culori vii, forme frumoase..., la Editura Albatros. Dar, lovitură de teatru, la numai o zi după primirea exemplarului de semnal, Ovidiu Hurduzeu se expatriază. Locuieşte o scurtă perioadă în Italia, unde îşi câştigă existenţa făcând curat într-un hotel, apoi se stabileşte în SUA, împreună de data aceasta cu soţia sa, Andreea Hurduzeu, pe care reuşeşte să o aducă din România. Şi în America trebuie să lupte cu tot felul de dificultăţi (este, printre altele, paznic de noapte la un spital), biografia lui începând să semene cu aceea a lui lui Jack London (deşi nu are vocaţie pentru asemenea experienţe). În scurtă vreme însă viaţa sa ia alt curs. Stabilit în California, în Silicon Valley, unde soţia lui face o frumoasă carieră de manager, câştigă prin concurs (în competiţie cu o sută cincizeci de candidaţi americani) o bursă la Standford University şi pregăteşte o teză de doctorat în limba franceză despre Emil Cioran.

Intelectual rafinat, dar şi nonconformist, structural inaderent la ideologia comunistă, începe în scurtă vreme să analizeze critic şi stilul de viaţă american, faţă de care are o admiraţie exigentă. Reflecţiile sale pe această temă, publicate după 1989 în diverse reviste româneşti (inclusiv în România literară), produc un zumzet de alarmă în stupul propagandiştilor "corectitudinii politice" din România. Cu prilejul uneia dintre revenirile lui în ţară, participă inutil la o discuţie televizată cu Adrian Cioroianu, care, cu o suficienţă de activist ideologic de şcoală nouă, îi explică el lui Ovidiu Hurduzeu, în limba de lemn a corectitudinii politice, cum se trăieşte în Statele Unite. Portretul scriitorului în tinereţe

În 1982, Ovidiu Hurduzeu, în vârstă de 25 de ani, era profesor la ţară şi îşi trimitea, prin poştă, primele încercări literare pe adresa SLAST. Semnatarul acestor rânduri, care realiza pe atunci rubrica Cenaclu prin corespondenţă în SLAST , l-a remarcat pe tânărul autor, l-a prezentat cititorilor, iar după câţiva ani, când profesorul a devenit redactor la Editura Politică (un redactor care se ocupa de fapt de traducerile din engleză şi în engleză), l-a şi cunoscut, în sfârşit, şi i-a scris următoarea recomandare pentru Editura Cartea Românească, unde urma să apară un volum colectiv de debut:

"Ovidiu Hurduzeu este un tânăr studios şi cu simţul umorului, care îl citeşte pe Shakespeare în original, dar ascultă şi muzică disco la casetofon. A terminat facultatea (de limbă americană veche) în 1980 şi a lucrat întâi ca profesor într-un sat (Vintileanca, de lângă Mizil), dar a renunţat la profesorat fiindcă n-a ajuns, cu directorul şcolii, la un consens în probleme de naratologie. Apoi a ocupat, prin concurs (şi printr-un concurs de împrejurări), un post de redactor la Editura Politică, astfel încât în prezent poate fi văzut pe coridoarele labirintice ale Casei Scânteii cu câte un teanc de manuscrise (ale altora) sub braţ.

L-am remarcat când era profesor şi când mi-a trimis pentru rubrica Cenaclu prin corespondenţă de la SLAST un grupaj de proză scurtă de o frapantă originalitate. I-am publicat cât s-a putut de repede (deci după mult timp de aşteptare) schiţa (nuvela? povestirea? scenariul?) Jocul domnişoarei Morgan. Cineva de la un teatru din Bucureşti, entuziasmat de ingeniozitatea conflictului şi de umorul livrat în flux continuu (parcă de o maşină de fabricat umor), i-a propus autorului să-şi transforme proza în piesă de teatru (ceea ce s-a şi întâmplat, spre încântarea Mirunei Ionescu, cronicar dramatic în general foarte exigent). Apoi, Ovidiu Hurduzeu a obţinut un premiu la un concurs de proză organizat de austera revistă Viaţa Românească. Recent, citind Simulatorul la Cenaclul "Nichita Stănescu" (condus de mine) şi, imediat după aceea, la cenaclul de proză condus de Ov. S. Crohmălniceanu, a fost deopotrivă contestat (de naivi) şi ridicat în slăvi (de cunoscători), de elogiat elogiindu-se mai cu seamă imaginea caricaturală a demiurgului-tehnician (şi, implicit, "filosofia" textului).

Ovidiu Hurduzeu este familiarizat deplin cu teoria prozei, iar procedeele narative moderne şi le-a însuşit atât de bine, încât le foloseşte parcă jucându-se (cam aşa cum învârteşte un personaj de western pistolul pe un deget). Modul său de a scrie este influenţat de cinematograf. Deci: dinamism, alternări de planuri, montaj inventiv, regie, stereofonie şi chiar efecte speciale. Aceste mijloace rămân însă, în cazul lui, chiar mijloace, nu devin un scop în sine. Utilizându-le, tânărul prozator se ghidează după principiul maximei eficienţe în procesul de comunicare, pentru că are ceva de spus despre lumea contemporană."


Emulul lui Woody Allen şi Donald Barthelme

Volumul Culori vii, forme frumoase... , nemenţionat în minuţioasa lucrare Postmodernismul românesc a lui Mircea Cărtărescu, este cea mai valoroasă carte de proză postmodernă publicată în România înainte de 1989. Prin titlul volumului, autorul simulează ironic solicitudinea faţă de pretenţia oficialităţii ca literatura să fie optimistă.

Ovidiu Hurduzeu foloseşte dezinvolt procedeele "ingineriei textuale", pe care alţi autori din generaţia sa le utilizează cu efort, numai pentru a face paradă de apartenenţa lor la postmodernism. Trece fără ezitare, în procesul "fabricării" textului, de la persoana întâi la persoana a treia, înregistrează în condiţii de înaltă fidelitate "sonorul" dintr-un restaurant sau de pe stradă, parafrazează fugitiv - doar atât cât să provoace reverberaţii în memoria culturală a cititorilor - citate din cărţi celebre, preia sintagme din limbaje şi limbi dintre cele mai diferite, de la româna argotică la engleza literară, reproduce, în ingenioase colaje textuale, titluri de ziare, inscripţii de pe frontispiciile unor instituţii şi instrucţiuni de folosire pentru diverse aparate, alternează secvenţe din propria lui biografie cu episoade fantastice. Şi toate acestea nu pentru a demonstra ceva, ci pentru a-şi îndeplini cât mai bine obligaţiile de povestitor.

Ovidiu Hurduzeu redescoperă farmecul discret al povestirii, care în proza noastră din ultimele decenii este din ce în ce mai... discret (aflaţi în situaţia Şeherazadei, mulţi prozatori contemporani cu noi nu ar reuşi să-l încânte pe calif cu istorisirile lor şi şi-ar pierde capul din prima noapte). El creează un fel de superpovestire, ultramodernă şi sofisticată, care n-a pierdut însă nimic din cursivitatea povestirii tradiţionale.

Umorul său este remarcabil. Ovidiu Hurduzeu descrie stilul de viaţă din societatea comunistă ca un vizitator naiv, raportând conştiincios ceea ce vede la tiparele oferite de cultură. În Heidegger vivant?, de pildă, el se adresează direct filosofului german, dovedindu-i cu ajutorul unei benzi de magnetofon pe care a imprimat confesiunea unui primar al unui sat din România că probleme sufleteşti inventate de dictatură nu sunt cu nimic mai prejos decât cele consacrate - ca reprezentative pentru condiţia umană - de cultura europeană:

"- Şi de toate numa' pe mine mă găsesc vinovat. Că nu s-a făcut planul de porumb boabe la hectar, că a crăpat o vacă umflată cu lucernă, că pe cetăţeanul nostru X l-a prins miliţia la Caracal vânzând concentrate furate de la F.N.C. N-ai făcut, n-ai dres, n-ai dus muncă politică, n-ai fost vigilent! Eşti vinovat, de zece mii de ori vinovat! Pentru tot!

Cred, îmi permiteţi să afirm, domnule Heidegger, că ne aflăm în faţa unei conştiinţe zdrobite de vina universală. Este o evidenţă ce se impune de la sine. Quod erat demonstrandum. Primarul nu este un heideggerian, nu este, nu este un sartrian, ci un cetăţean cinstit din Mânzăleşti. Totuşi, suferă ca şi mine, ca şi dumneavoastră, de aceeaşi culpabilitate angoasantă."

Umorul nu exclude lirismul. Renunţând la recuzita poetico-vetustă şi preferându-i un decor prozaic din care nu lipsesc blugii aruncaţi neglijent pe un scaun şi pachetele de B.T., Ovidiu Hurduzeu păstrează totuşi o discretă undă de lirism în ambianţa pe care o evocă, o reminiscenţă a bucuriei de a trăi care îi era proprie cândva fiinţei omeneşti. Îndeosebi când adoptă perspectiva copilului, el permite poeziei să inunde proza:

"Clic! Aprind lanterna. Tii, ce bătaie lungă şi puternică! Parc-ar fi o sabie. O sabie de lumină... Port sabia peste lanul de porumb; foşnetul frunzelor nu mă mai sperie. Arunc tăişul luminos în turla bisericii. Simt deja pe piele cum scânteiază tabla." (Pista de skateboard).

De asemenea, umorul nu exclude tragismul. În schiţa Bunicul, pentru relatarea morţii şi înmormântării bunicului se recurge la o ingenioasă interferenţă cu elemente de science-fiction şi efectul este tulburător. Descifrând - ca Fellini în Casanova - un balet mecanic în cinematica vieţii, prozatorul îl portretizează pe bunicul său ca pe un robot tandru:

"Copil fiind, mă aşeza pe un scăunel în atelierul lui; îl urmăream uimit cum repară biciclete, fiare de călcat, televizoare, burghie electrice, lămpi de petrol. Strunjea, freza, lipea cu letconul, mişcându-şi rapid şi sigur braţele-i mecanice din fibră de sticlă şi oţel inoxidabil. Când termina, mă lăsa să-i umblu prin sertăraşele de la piept unde, printre şuruburi şi piuliţe, găseam bomboane în poleială argintie, ciocolăţele ŤPiticť şi gumă de mestecat cu gust de ananas."

Foarte puternică, de-a dreptul şocantă, este şi scena înmormântării bunicului: familia dăruieşte sătenilor piesele din care era compus bătrânul (apare aici o nouă interferenţă: a SF-ului cu mesajul unor ritualuri străvechi şi al unor poezii populare pe tema morţii). Ce deosebire frapantă faţă de Bunicul lui Delavrancea şi, în acelaşi timp, ce asemănare de fond, datorată unei continuităţii a tipului de sensibilitate!

Familiarizat cu proza americană postmodernă (a tradus o mare parte din textele pregătite pentru a fi incluse în volumul Proză americană contemporană. 1975-1985 -, dar în ultimul moment s-a renunţat la contribuţia sa, pentru că numele îi devenise indezirabil după expatriere), Ovidiu Hurduzeu s-a format în directă emulaţie cu autori ca Woody Allen şi Donald Barthelme.


O ţiganiadă a marxism-leninismului

Romanul La Roma totul e O.K., scris în limba română, reprezintă, cum bine explică Mircea Horia Simionescu într-o scurtă prezentare, eliberarea autorului de trecut: "Amintirile coşmareşti, fracturile multiple ale spiritului, imaginile groteşti au continuat să-l chinuie la mii de kilometri depărtare de ţară, până în 1992, când, ca să le curme acţiunea malefică, scriitorul a descoperit un remediu pe cât de simplu pe atât de radical: exorcismul. A purces la traducerea într-un alt limbaj - cel al deriziunii şi caricaturii - a nesfârşitului cortegiu de idoli falşi, astfel încât Marx, Rosa Luxemburg, Lenin, Stalin, Hruşciov şi alţii au luat înfăţişarea unor măşti ridicole, iar trecerea lor prin istorie, cu toate instituţiile de mucava întemeiate de ei, parcă după un scenariu semnat de Kafka, o panoramă a derizoriului."

Protagoniştii romanului sunt naratorul, prietena lui, Ramona şi Omul Nou, personaj de coşmar şi totuşi comic, ca monştrii sculptaţi în lemn din recuzita carnavalurilor sud-americane. Figuranţi - diverşi activişti (unii sub formă de zombi!), băieţi cu ochii albaştri, artişti din Festivalul Naţional "Cântarea României" ş.a.m.d. Avem de-a face, de fapt, cu o feerie tragicomică, cu un fel de ţiganiadă a marxism-leninismului. Elemente ale stilului de viaţă comunist, învălmăşite de ciclonul imaginaţiei autorului, compun viziuni stupefiante, greu de uitat, chiar dacă rămân numai câteva secunde pe ecranul romanului şi sunt imediat înlocuite cu altele, şi mai năstruşnice, Cu talent, cu imaginaţie, cu o inteligenţă artistică sclipitoare sunt ridiculizate toate tezele marxiste şi postmarxiste, cu excepţia uneia: "Să ne despărţim de trecut râzând!".


Eseist lipsit de complexe

Eseurile lui Ovidiu Hurduzeu, reproduse (o parte dintre ele) în volumul Sclavii fericiţi, cuprind o analiză lucidă, din multiple unghiuri de observaţie, a unui început de degradare a democraţiei americane, care înlocuieşte cultul de altădată al învingătorului cu cultul victimei, care permite acţiunile revendicative abuzive ale minorităţilor solidarizate împotriva majorităţii şi care promovează apariţia unui om comun, substituibil, împotriva omului cu identitate, din culturile umaniste tradiţionale. Nu este vorba, în acest demers, de o atitudine antiamericană, ci, dimpotrivă, de o nostalgie a americanismului, care îşi pierde, sub efectul unor influenţe diverse, autenticitatea.

Un mare interes prezintă paginile consacrate postmodernismului, ca expresie a actualei etape de evoluţie a capitalismului în Occident. Eseistul se defineşte ca un adept al postmodernismului, în care descifrează însă tendinţe perverse de regenerare a centralismului autoritar de altădată, într-o variantă răsturnată:

"Din nefericire, precum Raţiunea carteziană pe care o deconstruieşte, postmodernismul a ajuns şi el în faza denaturărilor. Drept consecinţă, în prezent Occidentul suportă cu stoicism dictatul fragmentului, al elementului marginal, al Ťirealizatuluiť, adică, al celui ce nu se poate împlini în raport cu o totalitate pe care o detestă, dar fără care nu şi-ar putea asigura dominaţia difuză, non-focalizată. (ŤIrealizatulť nu poate să se Ťrealť-izeze, să aibă acces la realitate, decât în cadrul Totalităţii.) Pe de o parte, marginalul, în chip de Ťirealizatť, deturnează retorica postmodernismului şi pozează în victima tuturor totalitarismelor, proclamându-se campionul deschiderii şi relaţiei rizomice. Pe de altă parte, Ťfantazeazăť să reducă Totalitatea la contururi scheletice, la un teritoriu Ťdeteritorializatť, contaminat de ranchiuna ideologică a marginalităţii.

Marginalul are totdeauna dreptate - este deviza oficială în Occident. Iată de ce minorităţile (Ťirealizatulť etnic) din România au câştig de cauză la forurile internaţionale faţă de românii majoritari. Iată de ce imigranţii mexicani ilegali (Ťirealizatulť economic) îşi cer Ťdrepturi egale în SUA. Iată de ce homosexualii români (Ťirealizatulť sexual) obţin azil politic în Anglia, iar negrii (Ťirealizatulť rasial) au statut privilegiat în sistemul universitar american. Este lesne de văzut cum marginalul şi-a creat în Occident propriul său Ťcentruť de putere - Ťcentruť între ghilimele, căci este difuz şi nefocalizat -, ascunzând, sub retorica postmodernă, vechea dorinţă de putere a Subiectului tradiţional. Nu se considera oare şi comunistul o victimă a istoriei, chiar şi în momentul în care se bucura de puteri absolute?"

Puţini intelectuali români de azi au această clarviziune şi această libertate de gândire prin care se remarcă Ovidiu Hurduzeu ca eseist.

PROZĂ SCURTĂ. Culori vii, forme frumoase..., Buc., Alb., 1988.

ROMANE. La Roma totul e O.K., Buc., FCR, 1993.

ESEURI. Sclavii fericiţi, Buc., FCR, 2002.


Este prezent cu două povestiri în volumul colectiv Debut '86. Culegere de proză scurtă a tinerilor scriitori, postf. de Mircea Ciobanu, Buc., CR, 1986.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara