(Continuare din numărul trecut)
Răzvrătire graţioasă
Nu numai în Flori de câmp, dar şi în celelalte volume de versuri publicate de Ovidiu Genaru în deceniul nouă se face remarcat spiritul ludic, asociat inteligent cu gravitatea atitudinii. în mod paradoxal, acum, în anii deplinei maturităţi, poetul se "joacă" mai mult decât în tinereţe. El se simte mai liber, datorită, probabil, siguranţei la care a ajuns între timp, experimentând diverse moduri de a scrie poezie. în Poeme rapide, 1983, sunt parodiate, fugitiv, unele stiluri şi anume cele imediat recognoscibile (biblic, administrativ, familiar etc.), se fac referiri la scriitori celebri (Homer, Cehov), se trece pe neaşteptate de la un regim lingvistic livresc la unul al oralităţii. Şi se strecoară, bineînţeles, aluzii la statul poliţienesc, delicate, uşoare; poetul gâdilă regimul comunist cu pana, pe la nas, ca să-l facă - supremă răzbunare - să strănute. Iată un poem de acest fel, intitulat Anchetarea unei lacrimi:
"I s-a cerut să se legitimeze: nu avea acte/ A fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri/ "Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi" a zbierat acuzarea/ "Provii din râs sau din plâns?"/ "Nu-mi cunosc părinţii" a răspuns lacrima/ şi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă/ "înnoptezi în cartierele oraşului nostru şi nu/ eşti înregistrată în cartea de imobil" a spus procurorul/ "Prezenţa dumitale tulbură viziunea reală/ şi produce igrasie umană"" a adăugat judecătorul/ "Lacrima Lacrima şi mai cum?"/ "Nu sunt căsătorită" a răspuns modest lacrima "Sunt disponibilă..."/ "E o târfă şi o stricată" s-a auzit murmurul sălii/ "să recunoască deschis ce caută printre noi"/ "Păstraţi linişte a ordonat clopoţelul"/ "Numeşte-ţi unu doi trei martori" o îndemnă avocatul/ "Nu vreau să mă apăr sunt nevinovată" a răspuns lacrima/ "Dacă tot te afli aici te acuz din principiu" a spus procurorul".
Aşa graţioasă şi jucăuşă cum este, răzvrătirea poetului nu place încruntatei oficialităţi. Ori de câte ori el depăşeşte o anumită limită, cenzura intervine, vigilentă, şi îl temperează. în volumul Am mai vorbit despre asta, 1986, există poeme care par inofensive, deşi în manuscris arătau altfel. Iată, ca exemplu, varianta tipărită a poemului Vreau şi eu la berărie:
"Domnilor vreau şi eu la berărie/ Domnilor sunt sătul până-n gât de simigerie/ Vreau şi eu să citesc Rebecca/ Vreau tutun de pipă Clan de la tutungerie/ Domnilor vreau să renunţ la telefon/ Vreau şi eu un căţel de garsonieră grifon// Nu/ Dumneata vei purta bască."
Şi iată, acum, forma originară a poemului:
"Domnilor vreau şi eu la berărie/ Domnilor sunt sătul până-n gât de simigerie/ Vreau şi eu tutun de pipă de la tutungerie/ Domnilor vreau să renunţ la actualităţi şi la telefon/ Vreau şi eu un căţel de garsonieră grifon// Nu/ Dumneata vei purta şapcă."
Cele mai semnificative modificări operate de cenzură sunt eliminarea cuvântului "actualităţi" (emisiune TV la care apărea aproape exclusiv Ceauşescu) şi înlocuirea cuvântului "şapcă" (aluzie la cultul clasei muncitoare) cu inofensivul, din punct de vedere politic, cuvânt "bască".
O surpriză la 65 de ani
În 1999, Ovidiu Genaru a publicat o carte de versuri, Orient, pardon!, care - în condiţiile existenţei unei critici literare mai atente - ar fi provocat o mare agitaţie. Poemele din această carte, datate 1971-1973, dovedesc că Ovidiu Genaru a anticipat modul de a scrie al "optzeciştilor", fără să facă - asemenea lor - atâta caz de noutatea formulei, fără să o considere expresia spiritului "postmodern", fără să pretindă că toată poezia românească dinainte, scrisă altfel, trebuie considerată depăşită etc.
Autorul volumului Orient, pardon! ni se înfăţişează ca un "optzecist" mai talentat decât mulţi "optzecişti". Parafrazând romanţe şi versuri din folclorul copiilor, reproducând nume pitoreşti de firme dinainte de război, evocându-i, fulgurant, pe Apollinaire sau Marinetti, pe Caragiale sau Emil Brumaru, amestecând neologismele cu termeni din argou, versificând inventiv, dar în joacă, fără sentimentul elaborării unor enunţuri sacrosancte, el realizează o imagine livrescă, plină de farmec a lumii româneşti, în ipostaza ei levantină.
Ca şi Emil Brumaru (şi spre deosebire de Mircea Cărtărescu, exeget al Bucureştiului), Ovidiu Genaru glorifică, pe un ton duios-ironic, provincia. în poezia lui sunt reconstituite, cu o voluptate leneşă, cu umor, cu o resemnare elegantă, mituri şi ritualuri proprii stilului de viaţă provincial:
"Micul nostru orăşel e la margine de paradis/ troienit de liliac şi de verde de Paris,/ seara mica burghezie iese la plimbare/ dintr-o vizuină mică într-una mai mare./ Există case luminate de o singură rază/ în care şi moaştele oblomovizează,/ cluburi de box există cu mănuşa subţire,/ angrosiştii scurmă în gunoaie safire.// Domnul şi doamna îşi fac siesta/ visând aventuri la Nissa, la Budapesta,/ se conversează tihnit într-o latină de băcănie/ pe când botina uşoară se scufundă în praf,/ se admiră îngeri mutilaţi de melancolie/ atârnaţi de firele electrice de telegraf./ Vara plouă cu lapte, iarna ninge cu frişcă,/ ooo, şi de Florii înhămând un cal la brişcă/ soseşte Dumnezeu şi-mparte la copii/ abecedare albe în care nu ai ce ceti..." (La margine de paradis)
Personaje create de imaginaţia populară - aşa cum este Miţa Biciclista, ficţiune prin care se satiriza pe vremuri obiceiul "scandalos" al unor cucoane de a merge cu bicicleta - sunt animate de poet într-o manieră voit mecanică şi desuetă:
"Miţa pedalează atât de fantastic/ încât vesteşte epoca de plastic,/ Miţa îşi umflă sânii puternic/ încât trezeşte instinctul nemernic,/ Miţa Strămiţa e dată în Paşte,/ poporul o vrea însă nu recunoaşte,/ Miţei-i repugnă ce va să zică/ un ciorap de mătase oferit de-un Mitică,/ Miţa Ave şi Miţa Ave/ trece ca fulgerul printre palavre" (Miţa Biciclista).
în mod deliberat, Ovidiu Genaru adaugă cuvânt după cuvânt cu aerul că învârte dezabuzat manivela unei flaşnete lingvistice. Din flaşnetă iese la un moment dat, ca o melodie demodată, buletinul de ştiri al provinciei:
"Contele Zeppelin născoceşte aerostatul/ fără să ştie la ce i-ar putea folosi,/ o societate a doamnelor cu şic acordă/ o pensie celei care a fost longeviva Dri-Dri./ Se stabileşte la Tecuci conspiratoarea Liuba./ La Roman can-can, ruletă, şuba.// Ieri s-au pus bazele mişcării poporului/ "Tristeţea cititorului de la Gura Humorului"./ Dorohoiul cunoaşte parfumul de roze./ Din absint răsare floarea bătrânei ciroze.// Mari cantităţi de capse şi trotil/ s-au descoperit la un socialist de la fabrica de fitil./ Medicii proorocesc că peste patru decenii/ îngerii vor refuza să mai meargă la denii./ Avem şi noi primii fraţi cu adevărat siamezi./ La Bucureşti se poartă deja câini pechinezi." (Cronica evenimentelor)
Minoră, dar cuceritoare prin inteligenţă artistică, efemeră, dar şi feerică, asemenea unui foc de artificii - aşa ar putea fi caracterizată poezia pe care ne-a oferit-o Ovidiu Genaru, la 65 de ani, surprinzându-ne.
Prozatorul Ovidiu Genaru
Ca prozator, Ovidiu Genaru nu are comportamentul unui poet care scrie proză. El se manifestă ca un profesionist al artei narative, ştiind să portretizeze personaje, să facă analiză psihologică, să alterneze planuri temporale, să creeze suspense. De asemenea, are competenţa necesară ca să compună şi romane parabolice, cum este Week-end în oraş, 1969, în care personajele, angajaţii unei staţii meteorologice din munţi, ilustrează ideea de comunitate umană (ca şi personajele din Ciuma lui Camus), dar şi romane non-fiction, de genul celui intitulat Proces-verbal al unei crime şi publicat în 1998, la mulţi ani după scrierea lui (roman despre care autorul însuşi afirmă că aminteşte de "celebrul roman-verité Cu sânge rece al lui Truman Capote").
Profesionalismul de prozator al lui Ovidiu Genaru poate fi identificat şi într-un roman ca Iluzia cea mare, 1979, în care se simulează, într-un mod ingenios, respectarea "indicaţiilor" date de Nicolae Ceauşescu în legătură cu subiectele pe care trebuie să le trateze scriitorii. Protagonistul acestui roman este directorul unei fabrici, Titus Oniga, cu totul absorbit de munca sa, gata să-şi sacrifice şi viaţa de familie pentru îndeplinirea sarcinilor de producţie. El conduce 2000 de oameni şi este, cum se exprimă alt personaj al cărţii, Alec, "un comunist de meserie". Căsătorit cu o femeie dintr-o familie bună, Edmonda Vidraşcu, care la început fusese fascinată de forţa lui morală (ca şi Francisca de forţa morală a lui Chilian, în romanul de debut al lui Nicolae Breban), dar care cu timpul începe să-l dispreţuiască, el nu observă că devine treptat un intrus în propria lui casă. Cu Titus şi Edmonda - care au un fiu, Dinu - locuieşte şi Alec, fratele Edmondei, fost actor, jucând în roman rolul de cronicar al întâmplărilor familiei. El observă, printre altele, că Edmonda a reuşit să-l înstrăineze pe Dinu de tatăl lui şi, într-o discuţie cu Dinu, încearcă să-i explice în ce situaţie se află:
"Dar să mă întorc la Titus.
Acum e clar că nu mai speră să-i continui opera; sunt în posesia unor dovezi certe în această privinţă, dar când erai mic ştii ce spunea? Spunea: E leit maică-sa, Edmonda în picioare, am să-l cresc cum vreau, am să-i dau tot, am să-mi vând şi sufletul pentru el, adică pentru tine. Sufletul şi l-a vândut sau şi l-a amanetat şi tu te-ai făcut mare şi nu l-ai urmat. Ba, aş crede că
te-ai opus, alături de Edmonda, dorinţelor lui. Te-ai împotrivit, nu te-a interesat să intri în posesia puterii lui. Putere care s-a consumat ca orice putere, pentru că a fost mare nevoie de oameni ca el, care să întrebe puţin de ce aşa şi nu altfel, ce mănânc şi unde mă culc, cu ce mă îmbrac şi în ce baracă dorm, de ce bat noroaiele astea şi de ce port cizmele astea şi fel de fel de alte chestii incomode. N-a fost omul care să pună întrebări, cum faci tu, de pildă; sau, de ce să nu recunosc, cum fac eu. [...] Asta nu înseamnă că Titus, dacă n-a pus întrebări, a ieşit mereu învingător. Ar fi fost o mare plictiseală. Din punctul meu de vedere, Titus a fost omul necesar, calul care trage caleaşca prin toate noroaiele istoriei; iar tu eşti călăreţul calului asudat de alergătură care putea oricând să-şi frângă un picior sărind peste obstacolele de tot soiul."
Aparent un roman al "construcţiei socialiste", din categoria celor care erau admise cu prioritate în planurile editurilor, Iluzia cea mare este în realitate un roman al vieţii de familie, de un subtil dramatism, discret pătat de unele concesii făcute propagandei comuniste.
Comedia condiţiei de romancier
Pe treptele din faţa hotelului Urmaşii Romei este găsit la un moment dat zăcând un bărbat necunoscut, aparent lipsit de viaţă. Ridicat de maşina salvării şi dus la spital, el îşi revine, după multe eforturi de resuscitare făcute de medici, dar declară că nu ştie cine este şi că nu-şi aminteşte cum anume şi-a pierdut cunoştinţa. Agenţi ai unor servicii secrete se interesează de bizarul pacient şi îl anchetează insistent, fără să reuşească însă să-i stabilească identitatea. Procesul de rememorare declanşat în mintea lui este mai curând unul de fabulare. Personajul se naşte, sub ochii noştri, din apele învolburate ale imaginaţiei. Se numeşte Cristian Filiti şi este - aflăm în final - autorul romanului.
Acesta este subiectul romanului Sperietoarea, 1992, roman straniu, inclasificabil, un fel de bandă a lui Möbius românescă. Din el reiese că un autor, iniţial, nu are identitate şi că dobândeşte una doar pe măsură ce povesteşte cum şi-o dobândeşte. Este vorba, de fapt, de o comedie a condiţiei de romancier.
Ovidiu Genaru găseşte, de altfel, o sursă de umor în orice producţie de texte. Merită citat, în acest sens, un fragment din "declaraţia" pe care o dă femeia de serviciu anchetatorilor, în legătură cu momentul în care necunoscutul, târât de nişte binevoitori în holul hotelui, zăcea în aşteptarea maşinii salvării. Ca şi în romanul O dimineaţă pierdută al Gabrielei Adameşteanu, fapte tragice sunt povestite din perspectiva unui martor meschin, prozaic, incapabil să le cuprindă în conştiinţa lui:
"Cred că Domnul a fost buzunărit de primii salvatori n-am văzut vagabonzii. La mâna stângă se zărea urma unei verighete de Aur. Domnul era alb ca varul căzuse cu capul de ciment. Am căutat verigheta ioc. Domnul avea şi câteva picături de rouă în păr Domnul e blond spălăcit probabil că a stat mult afară. Eu ştiu că roua cade spre dimineaţă înainte de a veni salvarea cineva a ţipat într-o limbă străină FILITI FILITI nu cunosc traducerea Salvarea a apărut înaintea grupului de turişti olandezi anunţaţi prin telex olandezii servesc la noi micul dejun.
Ei consumă raţia noastră de icre negre pe tot trimestrul de fapt olandezii sunt nişte babe astmatice care merg la salină sub pământ să se trateze în nişte saloane de sare special amenajate. Nu am întreţinut şi nu voi întreţine nici un fel de relaţii cu aceşti olandezi zburători Ei plătesc în valută vest în olanda Nu există saline ţara noastră e foarte bogată în sare, în Olanda sunt lalele şi vaci, recepţionera a spus şi unt Salinele nu se pot exporta de aceea ei vin cu astmul lor bronşic la noi şi iau micul dejun în salonul de recepţie. Cred că se comportă frumos.
Tovarăşul sectorist a constatat dispariţia actelor dar fără să-l percheziţioneze. Nu avea identitate." etc.
Se observă că în relatarea femeii de serviciu apar spontan clişee din discursurile (articolele de ziar, manualele şcolare etc.) din timpul regimului comunist. "Declaraţia" este un text produs de o maşină de gândit stricată.
La concurenţă cu Augustin Buzura
În romanul Diverse cereri în căsătorie, 1994, se reconstituie viaţa unei actriţe, Nastasia Krasovschi. Operaţia este efectuată de cea mai bună prietenă a ei, o femeie ştearsă (numele nici nu-i apare în roman), dar devotată şi comprehensivă, pe baza unor scrisori, a unor benzi de magnetofon şi a amintirilor proprii. Procesul de reconstituire, departe de a fi o simplă convenţie, are complexitate şi captivează, ca o investigaţie detectivistică.
Spre deosebire de alţi romancieri români, pe Ovidiu Genaru nu-l intimidează apropierea de psihologia feminină, nu-l face să recurgă mecanic la acea mitologie a "sexului frumos" pe care bărbaţii au inventat-o de pe o poziţie de vânători (şi cu o imaginaţie vânătorească). Inteligent, lucid, înzestrat cu simţul nuanţelor (şi cu un simţ al proprietăţii cuvintelor, rar întâlnit) el le studiază pe femei ca oa-meni; umanizează, s-ar putea spune, aceste animale himerice create cu contribuţia a numeroşi prozatori. îl concurează primejdios, în această privinţă, pe Augustin Buzura.
"Descoperirile" pe care le facem, pe parcursul lecturii, în legătură cu eroina romanului sunt uimitoare, deşi rămân mereu verosimile. Sunt uimitoare întrucât contrazic tranşant vechi prejudecăţi. Aflăm, de exemplu, că exuberanta actriţă, capricioasă şi insubordonată, este dependentă ca o sclavă de propriul ei unchi, Charles, care a violat-o pe vremea când era o adolescentă şi că această dependenţă are ceva iremediabil prozaic, deşi se înfăţişează uneori ca o fatalitate romantică. Sau aflăm, treptat (ca atunci când cineva "filează" cărţile la pocker) că anodina prietenă a actriţei, care şi-a asumat rolul de umil biograf al ei, are o mare capacitate de înţelegere şi că, aşa urâtă şi lipsită de dragoste cum este, departe de-a o duşmăni pe cea copleşită de succes la bărbaţi, îi urmăreşte cu o grijă maternă evoluţia.
Deşi nu are o miză mare, romanul, bine gândit şi scris impecabil, adică scris astfel încât îl face pe cititor să uite de autor, reprezintă un succes. După plicticoasele jocuri romaneşti postmoderne, practicate la nesfârşit de autori cu o psihologie de studenţi întârziaţi, Diverse cereri în căsătorie este poate primul roman de la noi care poate fi numit fără nici o reţinere roman.
(fragment dintr-un studiu mai amplu)
