Giuseppe Tomasi di Lampedusa,
Călător prin Europa: Epistolar
1925-1930. Traducere de
Vlad Russo. Ediţie de Gioacchino
Lanza Tomasi, Salvatore Silvano
Nigro. Humanitas 2016.
Între 1925 şi 1930, viitorul
autor al Ghepardului, pe
atunci tânăr duce de Palma,
străbătuse în fiecare vară
Europa. Poate pentru a
evita controversata situaţie
politică a momentului
(Mussolini la putere), poate
pentru a evada din „provinciala”
Sicilie ; dar, mai ales, pentru
a căuta locuri neatinse de
forfota burgheză şi de curentele
materialiste ale vremii. Cele
treizeci de epistole „pe hârtie
de hotel” trimise verilor Casimiro
şi Lucio din familia Piccolo
di Calanovella (pasionaţi de
artă, literatură, teologie şi
ocultism) sunt pagini fascinante,
paradoxale, pline de criticism
şi haz, anunţând stilul şi
tipologiile operei ulterioare.
Marcat de lecturile din Chesterton,
căruia îi admira nu numai lustruirea
cuvântului, ci şi gândirea combativă,
umorul şi nu în ultimul rând anvergura
metafizică (să nu uităm că datorită
lui Chesterton a devenit C.S. Lewis,
din ateu, un ardent creştin), tânărul
călător se răsfăţa în descrieri mustind
de trimiteri literare, istorice şi
chiar teologice. Epistolele sunt scrise
la persoana a treia (de către un spectator
la evoluţiile propriului personaj) şi
semnate „Monstrul” – acesta fiind
rolul ce-i revenise cândva micului
Giuseppe în scenetele copilăriei,
jucate alături de verii săi. Dar e şi
numele potrivit unui sarcastic bârfitor.
Pe care editorul Salvatore Silvano
Nigro îl numeşte „monstruos de
literar”, un „monstru de curiozitate
şi indiscreţie anecdotică”. Aş spune
autoporeclirea reflectă, poate, şi
referirile autorului la sine ca Leviathan,
sau balenă care se scufundă în oceanul
lumii londoneze; eventual semnalând
şi cantităţile uriaşe ale „dulceţilor”
din care se înfruptă. Monstrul nu e
numai „înger”, ci şi „porc”, „lucru
cu care se mândreşte”. … Extazierile
gastronomice îl pun în echilibru cu
modul său filozofic de a trăi: admiră
laptele „gros şi gras, care-şi lasă urma
de smântână pe ceaşcă”; fripturile
în sânge, „care-i toarnă în vine vigoarea
nobililor tăuraşi selecţionaţi”; feliile
gigantice de şuncă „provenind din
spinarea heraldică a iluştrilor porci
de Yorkshire”, calupurile de brânză
în care înfige „la sfârşitul mesei o
lingură lacomă” („în uriaşele brânzeturi
domneşti de Chester, rozalii ca onixul,
sau de Stilton, verzi ca apa mării, sau
de Cheddar, străveziu şi cu nuanţe
de chihlimbar. Fiindcă aici brânzeturile
nu sunt servite în prozaice felii, ci
sunt aduse întregi la masă, amatorul
– era să spun amantul – lor le sapă,
le scobeşte şi caută în ele, cu lingura
de os, gustoasele cotloane. Iar chelnerii
fac adesea imprudenţa să lase atari
comori multicolore în faţa Monstrului,
pentru ca apoi, în loc de trei forme
de circa zece kile fiecare găsesc doar
trei coji mirositoare, dar goale, să
holbeze ochii a neîncredere. Bare
ruined choirs… cum ar spune omul
din Stratford” (Cititorul va recunoaşte
aici începutul celebrului vers din
sonetul LXXXIII, 4 de Shakespeare,
pe care Lampedusa avea să-l traducă
ulterior în lecţiile de Literatură engleză).
Excese câtuşi de puţin recomandabile
ale degustătorului care se autocaracteriza
drept „un fel de Falstaff” sau Pickwick
(cu „creierul uriaş” şi „fizicul greoi”).
Câteva scrisori au drept scenă
Parisul, Florenţa sau Roma, Austria,
Elveţia sau Berlinul (acestea din urmă
legate de călătoria la castelul baltic
Stomersee, unde s-a înfiripat relaţia
cu viitoarea soţie a Principelui,
baroneasa psihanalistă Alice von
Wolff Stomersee); dar majoritatea
epistolelor – şi cele mai savuroase
– rămân cele din Londra, Edinburgh
şi York. Lumea britanică îl atrage pe
tânărul nobil – nu numai datorită
amprentei culturale şi a castelelor
cu sau fără fantome: „Cât despre
Monstru, ţara visurilor sale este
aceasta: Luxe, calme et volupté.
Oraşul acesta [Londra] e pesemne
singurul care poate trezi aceleaşi
sentimente ca natura; de fapt nu-i
un oraş, ci o pădure, în care, alături
de copaci de toate soiurile, au crescut
şi case”. Călătorul frecventează clubul
cel mai distins, balurile ambasadelor,
stă în hoteluri scumpe, cinează la
Ritz – „lux pe care şi-l permite din
când în când, fiindcă îi plac mâncărurile
alese şi spatele gol al femeilor în
lumina difuză”. Interlocutorii săi sunt
„bătrâni generali în rezervă, rozalii
şi cu părul nins, purtând ghetre; lorzi
uscăţivi, cu nasul mare şi garoafă
roşie la butonieră”, nobili precum
lordul Powis, care „a făcut înconjurul
lumii într-un vas cu pânze, a fost trei
ani guvernator al Bengalului, a vânat
tigri, lei, urşi albi şi canguri, e pasionat
de agricultură şi a plantat de-a lungul
vieţii pe pământurile sale peste o
jumătate de milion de copaci (şi se
vede!)”. Viitorul scriitor e în căutare
de personaje. Un sevrolog rugat să
evalueze serviciul de Sèvres al familiei
este un astfel de personaj: „[Monstrul]
se afla în faţa celui mai încântător
dintre bătrânii domni englezi, cu faţa
de culoarea cărămizilor antice, cu
sprâncene stufoase şi cărunte deasupra
unor ochi de copil, împodobit cu o
mustaţă pe oală, lungă şi albă ca
neaua; totul miraculos de îngrijit şi
mirosind a săpun Pears. Era îmbrăcat
într-un costum de stofă gri, somptuoasă
şi grea, cu dungi de mai multe culori
şi pliuri largi, iar peste pantofii lucioşi
de piele neagră, ghetrele albe străluceau
cu o castă splendoare. Un trandafir
panaché roşu şi galben îi înveselea
butoniera, iar cravata repeta, în tonuri
mai sobre, structura cromatică a
costumului”.
Relaxarea, eleganţa londoneză,
dar şi „ambra” culturală a Oxfordului
sau peisajele scoţiene (Edinburgh:
oraşul „unde natura s-a înduplecat
şi a reuşit să imite la perfecţie tablourile
marilor peisagişti englezi şi scoţieni”)
îi par presimţitorului aristocrat un
ultim refugiu. Neatinse de foiala
arivismului, castelele şi gentlemenii
care le populau îl vrăjesc. Dar nu
într-atât încât să nu lase loc autoironiei:
„Monstrul reciteşte scrisoarea, o
găseşte prost scrisă, dar plină de o
înălţătoare pasiune atât pentru bisericile
gotice, cât şi pentru brânzeturi, atât
pentru catolicism, cât şi pentru
dactilografe.” La Tate Gallery, portretele
familiei Wertheimer, capodoperele
lui Sargent, îi subliniază umorul:
„Monstrul s-a aşezat în faţa lor şi s-a
distrat de parcă ar fi fost la teatru”.
Asemenea spectator e din specia
celor mai pretenţioşi; sarcasmul său
nu cruţă nici Parisul (care i se pare
provincial), nici Elveţia (care imită în
arhitectură noul stil „asirian” al
Germaniei, are „nenumărate recipiente
agăţate de stâlpi pentru varii gunoaie”
şi „librăriile pline de Insel-Verlag,
pentru care într-o bună zi Monstrul
va risca să intre la închisoare!”), nici
Sicilia (pe care o evocă în parafraze
poetice ale „foarte cunoscutei locuţiuni:
Împuţită ţară”), nici Senatul din Roma.
Observaţiile legate de teologie
(tot după model chestertonian) îl fac
să îşi dezvăluie şi câteva încercări de
„sfinţenie”: recomandă discursul
Papei, îşi petrece duminicile la biserică
şi urmăreşte impactul noii cărţi
anglicane de rugăciuni, „rod al
unei revizuiri de orientare catolică,
adoptată recent în urma unor extrem
de vii şi interesante discuţii, pe care
Monstrul le-a urmărit cu mare atenţie
şi al căror ecou va fi ajuns poate şi
pe ţărmurile provinciale pe care
sunteţi aşezaţi (şi asudaţi)”.
În traducerea rafinată a lui Vlad
Russo, aceste epistole, pentru prima
oară în limba română, se citesc pe
nerăsuflate. Trezindu-ne dorul de
a scrie noi înşine un răspuns.
