În prima decadă a lunii
noiembrie a anului curent,
la Voronej, a avut loc
Colocviul Internaţional
dedicat lui Osip Mandelştam
(să ne amintim că în acest
oraş s-a născut şi Ivan Bunin,
primul laureat Nobel rus pentru
Literatură, în 1933, pe când
se afla în exil).
Eu unul am poposit la Voronej
pentru a cinsti memoria şi, bineînţeles,
creaţia a doi mari poeţi care au
trăit în secolul XX, însă care, ca spirit
şi valoare, sunt şi vor fi contemporanii
generaţiilor prezente şi celor viitoare.
Unul, am spus deja, este Osip
Mandelştam, celebru poet rus, al
doilea, Nichita Stănescu, celebru poet
român, al cărui bunic a pornit spre
sud, spre oraşul românesc Ploieşti
(iniţial, cu o corabie rătăcită, a ajuns
la Constanţa), chiar de aici, din Voronej.
Este vorba despre generalul şi fizicianul
Nikita Cereacukin, care a fost ofiţereducator
al Corpului de Cadeţi din
Voronej. În anul 1920, împreună
cu familia, dânsul a luat calea exilului.
Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana,
s-a născut, în 1910, la Voronej. Iar
numele marelui poet român e unul
dublu, împreunând în el pe ale celor
doi bunici: Hristea-Nichita. În această
problemă, eu am avut un schimb de
opinii cu colegul, scriitorul Dmitri
Diakov, directorul Casei de Editură
a Universităţii din Voronej, redactorul
almanahului „Slobozia cărăuşilor”.
Printre altele, el îmi scria că îl consideră
pe Stănescu „un geniu incontestabil,
unul din cei mai mari poeţi europeni
din ultima treime a secolului XX”.
Nichita Stănescu s-a născut în
1933, an în care Osip Mandelştam,
văzându-se tot mai nedreptăţit, încolţit
de ghearele bolşevice, scrie
„Noi
trăim fără a simţi ţărâna ţării sub
picioare”, poem recuperat, peste
decenii din arhivele NKVD-ului, inclus
în dosarul judiciar al poetului care
avea să fie exilat la Voronej (mai
1934). Iată un fragment din respectivul
text:
„Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării
sub picioare,/ Vorbele noastre la zece
paşi nu se aud, nu mai ţin,/ Iar
când ne încumetăm la un sfert de
întrebare,/ Ni se aminteşte de munteanul
din Kremlin.// Degetele groase i-s
grase, cât viermele fiecare,/ Şi cuvintele
i-s grele puduri apăsătoare,/ Zâmbitori
i-s ochii de gândac pal-venin/ Şi
turetcile îi sunt smolit-lucitoare”.
Iar anul morţii lui Nichita Stănescu,
1983, este situat între două volume
de poeme ale lui Mandelştam traduse
în limba română, primul, „Silentium”,
apărut în 1980 la Editura „Univers”,
celălalt, „Versuri”, – la Editura
„Albatros”, în 1984 (colecţia „Cele
mai frumoase poezii”).
Însă, până la aceste date, în România
apare „Panorama poeziei universale
contemporane”, o amplă antologie
elaborată de A. E. Baconsky care,
printre cei 40 mari poeţi ai lumii, îl
antologhează şi pe Osip Mandelştam,
traducerile însoţindu-le cu referinţe
teoretice demne de atenţie, precum
următoarele: „E greu de stabilit
apartenenţa lui Osip Mandelştam
la unul dintre curentele literare ale
vremii; precum la majoritatea marilor
poeţi contemporani, în opera lui pot
fi identificate aspecte ale multor
orientări poetice de la începutul
secolului, dar dincolo de toate,
personalitatea lui se constituie singulară,
pe un teren autonom. Pornind de
la simbolism – care era, în ultimă
analiză, o exacerbare a anumitor
elemente romantice – el are interferenţe
akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul
unor Hlebnikov sau Maiakovski...”
Cele două pagini de eseu pe care
A. E. Baconsky i le dedică lui Mandelştam
în „Panorama…” au fost şi primele
abordări teoretice, valorizante ale
creaţiei poetului rus în exegetica
literară românească. Următoarele
le-au constituit cele din prefaţa la
volumul „Silentio” (1980), în care
Romul Munteanu abordează şi analizează
poezia lui Osip Mandelştam ca pe o
stare de conştiinţă. De conştiinţă
în criză: „Dependenţa stării de conştiinţă
a autorului de evenimentele unei
epoci”. (Chiar dacă era mai adecvat
să se spună: conştiinţă supusă terorii).
Ajunşi la acest moment, să ne
amintim că, în 1980, România se afla
într-o poziţie de relativă opoziţie faţă
de URSS, astfel că la noi se puteau
face afirmaţii oarecum tranşante,
încât prefaţatorul Romul Munteanu
susţine că versurile „Nimic nu se mai
cade discuta,/ Nimic nu mai e de
învăţat…” exprimă „un simţământ
de inutilitate în acele timpuri în care
o preştiinţă a canoanelor sau a dogmelor,
susţinute de un sistem excesiv de
autoritar, bazat pe o gândire
unidimensională, înlătură prin coerciţie
orice alt timp de informaţie sau de
gândire personală”. De unde şi disperata
concluzie a poetului: „Să-mi fie gura
cetluită/ În muţenia primordială
(Silentium)”. Pentru ca exegetul să
conchidă: „Dar epocile de acest
gen s-au repetat pe parcursul istoriei,
iar reacţia faţă de ele a fost extrem
de variată. Brecht spunea că într-o
perioadă de represiune nu este suficient
doar să găseşti adevărul. Semnificativă
rămâne abilitatea poetului de a-l
comunica.
Când un poet se găseşte între frica
ce generează tăcerea şi dorinţa de-a
comunica adevăruri fundamentale,
starea sa este dramatică. Unul dintre
numeroşii poeţi chinuiţi de tăcere,
dar obsedaţi de năzuinţa mult mai
puternică de comunicare este Osip
Mandelştam”, tragismul existenţei
căruia „s-a instaurat mai mult în viaţa
sa decât în poezie. Consemnarea
reacţiilor scriitorului faţă de anumite
evenimente istorice în creaţia sa lirică
a apărut foarte rar, dar atunci a avut
un epilog tragic. Mărturiile despre
viaţa şi formaţia scriitorului nu
scot în evidenţă o vocaţie de martir
sau de erou care să-şi fi concentrat,
cu orice risc, întreaga energie creatoare
într-o direcţie opusă în mod vădit
aceleia spre care mergea istoria
din ţara sa”.
O atitudine mai explicită prefaţatorul
şi-o exprimă în următoarele opinii:
„…drama unei personalităţi ce nu
s-a putut integra în noua lume de
după revoluţie. Osip Mandelştam
apare mai degrabă ca o victimă care,
alături de atâtea alte victime, a avut
un sfârşit tragic în 1938, într-un lagăr
de tranzit, in perioada când excesele
stalinismului au provocat notabile
consecinţe şi în viaţa literară”.
Trecând la cea de-a doua carte
de poeme a lui Osip Mandelştam,
apărută în româneşte, în 1984,
este de remarcat şi tonalitatea axiologică
mai curajoasă a prefaţatorului ei Puiu
Brăileanu, care menţionează că destinul
tragic al autorului, deopotrivă cu
„dificultatea traducerii au făcut ca
Mandelştam să nu devină cunoscut
dincolo de graniţele patriei sale încă
în timpul vieţii”, chiar dacă „a dat
liricii ruse o poezie polivalentă, plină
de nuanţe, conferindu-i profunzime
şi o mare bogăţie de idei” şi care
„poate fi numit un clasic cu limbaj
modern”. Peste ani, tocmai astea au
fost reperele ce au făcut ca Mandelştam
să fie recunoscut drept un poet de
anvergură universală.
Este de remarcat că prefaţatorul
citează, referenţial, atât din ediţia O.
Mandelştam, „Stihotvorenia” („Poezii”),
apărută în 1974, cât şi din mărturiile
şi explicaţiile biobibliografice ale
Nadejdei Mandelştam, intitulate
„Contre tout espoir”, publicate la
celebra editură Gallimard din Paris
în 1972. Vorbind despre copilăria
poetului, prefaţatorul reproduce din
creaţia acestuia un catren din 1916
şi revăzut în 1927: „Dintr-un vârtej
cumplit, nebun,/ Crescui ca trestia
foşnind deschisă/ Şi cu nesaţ, cu dor
adânc şi bun/ Trăgeam în piept viaţa
interzisă”. Deci, în 1927, poetul revine,
nuanţa, la ceea ce era tot mai dureros
şi mai evident în efortul său de a
respira o viaţă prohibită de puterea
oficială.
În anul 1984, prefaţatorul român
este mai liber în opinii decât puţinii
şi precauţii comentatori din URSS,
el subliniind, spre exemplu, că Nikolai
Gumiliov (fostul soţ al Annei Ahmatova)
a fost executat în 1921 pentru atitudini
contrarevoluţionare. La acea
vreme, în URSS numele şi cărţile
lui N. Gumiliov erau puse la index.
Vorbeşte de protagoniştii akmeismului,
dar şi de cei ai futurismului, cum
ar fi Aleksei Krucionîh, nume de
asemenea nedorit în contextul literar
sovietic din acele vremuri.
Prefaţatorul subliniază că, în mare
parte, poezia lui Osip Mandelştam
„vibrează de destinul tragic al poetului,
a cărui moarte nu poate fi justificată”.
Un alt moment: e menţionat faptul
că revoluţia bolşevică nu l-a preocupat
pe Mandelştam, acesta primind-o cu
răceală, poate chiar cu animozitate.
Despre poziţia lui Mandelştam în
societate, în viaţa literară, Puiu
Brăileanu scrie că el era tratat ca un
outsider, situaţie „determinată de o epocă în care domneşte arbitrarul,
cu decizii unilaterale”.
Nu poate fi trecută cu vederea
următoarea formula şovăielnică a
prefaţatorului: „…Mandelştam ajunge
la Voronej (1936–1937)”. Însă semnele
de adevăr şi curaj apar în fraza
următoare: „…aici începe sfârşitul
activităţii sale publice, perioada
propriu-zisă”, a existenţei poetului,
care, subliniază Brăileanu, a murit
într-un lagăr. Sigur, astfel de nuanţe
neplăcute puterii care l-a omorât nu
puteau să se strecoare în presa din
URSS…
Tot aici apar şi primele tentative
de literatură comparată ruso-română
în poezia modernă, relevându-se
unele coordonate prozodice comune
între creaţia lui Osip Mandelştam
şi cea a unor importanţi poeţi români
– George Bacovia, Magda Isanos,
Benjamin Fundoianu şi Emil Botta.
Menţiunile sunt absolut fondate.
Astfel, citând poemul „Eu nicicând ,
al nimănui n-am fost contemporan”
(1924), prefaţatorul aminteşte o
atitudine şi mai radicală a lui Alexandru
Philippide: „Niciun vers pentru
contemporani”.
Ca un exponent al unei culturi
francofile, cea română, prefaţatorul
invocă posibile asemănări între creaţia
lui Mandelştam şi cea a pictorilor
francezi Pissaro şi Claude Monet,
referindu-se la unele tablouri concrete
ale acestora, inclusiv la „Liliacul” lui
Monet din Muzeul „Puşkin” din Moscova.
Apoi, din 1984, aveau să treacă
exact trei decenii, pentru ca, deja
în secolul XXI, în anul 2014, la editura
„Tracus Arte” din Bucureşti să apară
alte cărţi ale lui Osip Mandelştam.
Este vorba de două volume antologice
de poeme, proză şi eseuri, însoţite de
un amplu studiu introductiv, de tabel
cronologic, de referinţe istorico-literare
şi note. Primul volum se intitulează
„Soarele negru”, titlu extras din poemul
„Această noapte e de-necorectat”
(1916), care se încheie cu distihul:
„Mă trezii în leagăn. Eram luminat/
De razele negrului soare”. Imaginea
e şi mai dramatică, chiar zguduitoare,
dacă ne amintim de versul lui Victor
Hugo: „Un affreux soleil noir d’où
rayonne la nuit” ( „Un soare îngrozitor
luminând noaptea”).
Al doilea volum al lui Osip
Mandelştam se numeşte „Timp ilegal”,
titlu sugerat de versul „Timpule,
tu ai fi ilegal” din poemul „Astăzi
s-ar putea scoate decalcul” (1931).
Implicit, filarea ideatică vine şi dintr-un
alt vers al lui Mandelştam,
„Pentru-ncântări ilegale te-aşteaptă
birul necruţător” din poemul „Să nu
ispiteşti graiuri străine…” (1933).
Un al treilea volum antologic,
intitulat „Veacul meu, fiara mea”
(astfel începe şi poemul „Veac”, 1922),
a apărut la Editura „Alfa” din Iaşi
în 2016.
Mai trebuie de adăugat că poemele
lui Osip Mandelştam au fost inserate
în antologia „Avangarda rusă. Poezia”
(Iaşi, 2006), „100 de poeţi ai avangardei
ruse” (Constanţa, 2008), „Avangarda
– jertfa GULAG-ului” (Iaşi, 2011),
„Manifestele avangardei ruse” (Bucureşti,
2012), „Panorama poeziei avangardei
ruse” (Iaşi, 2016). Grupaje din poemele
lui Osip Mandelştam au apărut în
cele mai prestigioase reviste literare
din România.
Cu modestia de rigoare vorbind,
toate aceste ediţii, volume aparte
şi antologii, numeroasele publicaţii
în presa românească l-au avut de
traducător, antologator, prefaţator
etc. pe… subsemnatul, căruia unele
poeme ale lui Mandelştam i se par
spaţioase staţii de tranzit prin cultura
şi civilizaţia Europei, a Lumii.
Acum să ne oprim, selectiv, la
unele din calităţile, dar şi deficienţele
traducerilor din volumele românizate;
în 1980 şi 1984, de Puiu Brăileanu
şi Valeriu Bucuroiu.
Însă nu voi începe cu rodul muncii
acestor doi autori-traducători, ci cu
nepotrivirile, mai mari sau mai mici,
din volumul „Silentio”, care pornesc
odată cu prefaţa, inexactităţi care vin
şi din motivul că autorul prolegomenei,
Romul Munteanu, a apelat doar la
surse franceze de documentare,
necunoscându-le şi pe cele din matricea
rusească. Spre exemplu, citim despre
„explozia unei alte scriituri, asemănată
cu cea a păsărilor (Zaoum)”. Ei bine,
e vorba de limbajul transraţional al
lui Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh
etc., şi nu de faptul că păsările ar fi
avut vreo… scriitură. Munteanu ia
termenul în formulă franceză – zaoum,
în transcripţie românească el fiind,
de fapt, zaum’.
Deja în al doilea poem din volum,
traducătorul confundă „oko” cu „okno”,
adică „ochiul” cu „geamul”. De unde
şi devierea de la nuanţe eficiente,
totuşi, lămuritoare în redarea mesajului
din original. Literalmente, distihul
lui Mandelştam e acesta: „În marea
bulboană e transparenţă şi clarobscur,/
Şi un geam sentimental albeşte”,
pentru ca în traducerea lui P. Brăileanu
el să apară ca: „Imensă e bulboana,
în limpezimi şi neguri/ Şi-un ochi,
cu dor în unda ei albeşte”. Prin virtuţile
sale, un traducător cu simţ şi auz
perfecte ar putea fi asemuit unui
acordor de piane, de orgi, de arpe.
Drept dovadă că traducătorul
român nu totdeauna cunoaşte
polisemantismul unor cuvinte ruseşti,
el traduce: „Ca Rembrand, mucenicul
ce sc e e umbrele luminii”, în loc
de: „Ca Rembrand ce pictase umbrele
luminii”, deoarece verbul rusesc
„pisat’” are şi sensul de „a picta”, nu
doar de „a scrie”. În româneşte, există
două verbe distincte: „a scrie” şi „a
picta”. E un caz analog celui la care
mă referisem, mai demult, tot în
România literară, când cineva
traducea un vers de-al Marinei Ţvetaeva
inadecvat, în loc de „palmă”, folosind…
„pensulă”. Pentru că rusescul „chist”
se „ramifică” în mai multe sinonime:
palmă, ciorchine, pensulă, ciucure/
canaf.
Într-un poem-cheie, este grav
inadecvată înlocuire a toponimului
„Leningrad” cu „Petersburg”.
(Mandelştam mai foloseşte şi varianta
„Petropolis”: „Brusc, primăvară s-a
frânt peste hău –/ Neva-nghite
viaţa-lumânare.../ O, stea între stele,
oraşul tău,/ Fratele tău, Petropolis,
moare!”; 1918; trad. mea, L.B.).
Traducătorii trebuia să ştie că
„Petersburg” a existat doar până în anul
1914 când, în război cu Germania, ruşii
consideră că e o blasfemie ca nordica
lor capitală să poarte un nume în formulă
nemţească, trecându-l în registru
autohton: Petrograd. Ecoul acestei
„revolte” a durat 10 ani, până când,
în 1924, după moartea conducătorului
bolşevicilor, metropola e rebotezată în
„Leningrad”. Prin urmare, poemul din
1930 al lui Osip Mandelştam chiar
aşa se şi numeşte, „Leningrad”, şi
nicidecum, nefiresc şi deviant de la
ideaţia metaforică, „Petersburg”, precum
îl dă traducătorul, probabil dintr-un
exces de… pudibonderie, de trecere
a nuanţei ideologic-bolşevice în anonimat.
Ba mai mult, traducătorul pune trei
asteriscuri în locul titlului pus de
poet: „Leningrad”! Toate aceste inabile
intervenţii de cenzură… pozitivă, credea,
probabil, traducătorul, îi fac deservicii
grave dramaticului poem al lui Mandelştam,
care se încheie cutremurător:
„Eu locuiesc pe o scară neagră,
şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, zmult cu tot cu carne,
zbârnâitul de sonerie,
Cât durează noaptea aştept oaspeţi
scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând cătuşele
lănţişorului de la uşă”.
Am reprodus traducerea mea,
pentru că cea a lui V. Bucuroiu din
„Cele mai frumoase poezii” (1984)
mi se parte de un evident decalaj
ideatic faţă de original, inexactitate.
E aceasta:
„Pe scara de serviciu eu locuiesc;
ochi-mi sânt grei
Şi-n tâmplă mă loveşte soneria
smulsă de la locul ei.
Şi toată noaptea aştept oaspeţi
dragi ca pe nişte ghiduşi
Să mişte lănţişorul împodobitelor uşi”.
Într-un final tragic, zguduitor, cu,
implicit, ameninţarea cătuşelor, nu
are ce căuta… „nişte ghiduşi”! Şi nu
e vorba nicidecum de „scara de
serviciu”, ci de „Ja na lestniţe cernoi
zivu” = „Eu locuiesc pe o scară neagră”.
Acest „negru” nu e pus în vers de
flori de cuc. În versiunea lui V. Bucuroiu
dramatismul este diminuat, aproape
anihilat, la omiterea sintagmei „acute”
din original: „vîrvannîi s mjasom
zvonek” = „zmult cu tot cu zbârnâitul
soneriei”. Iar ultimul distih e ratat
definitiv, abătut în cu totul altă albie
semantică, decât spune originalul:
„I vsjo noci naprolet zdu gostej
doroghih,/ Şevelja kandalami cepscek
dvernîh”. (Cuvânt cu cuvânt: „Şi cât
durează noaptea aştept oaspeţi scumpi
(dragi),/ Mişcând (eu) cătuşele
lănţişoarelor de la uşă”. Ei bine, acele
lănţişoare nicidecum nu sunt unele
ale „împodobitelor uşi” sau care ar
împodobi, ele, uşa. (Traducătorul
nu-şi dă seama că aici e vorba de o
singură uşă, chiar dacă pare a fi mai
multe, la plural „dvernîh”.) Lanţul
de la uşă nu e de podoabă, ci e cel,
banal, de securitate, nu?
Însă neînţelegerile petersburghezleningră
dene sunt perpetuate prin
decenii şi în alte părţi ale lumii. Să
zicem, în antologia de poezie turcă
„Înserare pe Bosfor”, apărută la
Bucureşti în 2015, Cevat Çapan i se
adresează unui amic: „Leningrad, îl
ştii, este oraşul scriitorilor, mai târziu
l-au numit Petersburg”. Ei bine,
lucrurile stau invers. Pentru a rezolva
sau, mai bine zis, a memoriza ecuaţia
toponimică a urbei de pe Neva Petersburg
– Petrograd – Leningrad – Petersburg
e necesar să cunoşti istoria şi motivaţia
acestor alternanţe, rocade, întâmplate
în 1703, 1914-1924, 1924-1991.
Deoarece, nu fără temei, se crede că
traducătorii ar fi scriitorii cei mai
erudiţi. Şi ar fi bine să fie astfel.
Aceste observaţii, altele care ar
mai putea fi făcute, nu scad din
„valoarea românească” a celor două
volume din poezia lui Osip Mandelştam,
editate la noi în anii 1980 şi 1984.
În mare, ele rezonează cu calităţile,
nu de puţine ori şi cu subtilităţile
textelor poetice ale originalului.
