Disimulată în teoretizările lui Bacon despre arta „care nu e doar delectare, ci şi o formă de dezvoltare a sufletului” 1, altfel spus, de participare la iraţionalitatea lumii, filosofia ocultă a ajuns până la temeliile artei moderne. Aici o află un ocultist de talia lui Fabre d’Olivet, cel care a făcut din ea ofranda „ideilor primordiale”, chemând la regăsirea misterului prin care se justifică şi se exemplifică genialitatea unui autor: „Adevărata poezie şcare este limba zeilorţ depinde de ideile primordiale pe care geniul poetului, în exaltarea lui, le-a sesizat în natura intelectuală şi pe care talentul le-a manifestat imediat în natura lui elementară”2.
Numită de la Agrippa şi Paracelsus încoace filosofie ocultă, toată această participare a omului la misterele lumii prin intermediul imaginaţiei îşi are ca premiză gândirea magică a „omului primitiv”, încrederea lui că dincolo de raţiune şi de simţuri rămâne un spaţiu neclintit şi absolut, un mister iraţional prin care circulă demonii şi zeii. Este tărâmul pe care nu îl vede decât un oculus imaginationis, de care vorbeşte Robert Fludd, tărâmul imperceptibil, dar atât de copleşitor al fantasmelor şi al transcendenţei. De o parte e lumea raţiunii şi a ideilor văzute ca măsură a tuturor lucrurilor, de cealaltă parte o fenomenologie a iraţionalului, un tărâm al misterelor pe care îl vizitează doar poeţii şi profeţii. Amândouă lumi determină destinul omului, de a fi „despărţitor” ad imaginem Dei al luminii de întuneric, precum şi vocaţia lui de „slujitor” al celor două. Căci verbul ebr. a despărţi (badal) din versetul „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Gen., 1, 4) se mai traduce şi prin ‘a sluji’. O servitute care implică nu doar somma luce preamărită de Dante şi explicată astfel de o glosă hermetică: „lumina aceea sunt eu, mintea, dumnezeul tău” (lumen illud ego sum mens, deus tuus)3, dar şi pe nenumita şi inefabila umbră, emoţia, misterul de la care începe metafizica şi care a fertilizat mereu tărâmul ideilor. În numele acestui mister ontologic, filosofia ocultă a propus, dincolo de pretenţiile ei operative, o doxografie a imaginarului, o ilustrare prin metafore şi simboluri a tot ceea ce rămâne nelămurit în fiinţă.
Dar ce este filosofia ocultă? Iată o întrebare care depinde în mare măsură de cine îşi asumă răspunsul!
Dacă vei întreba un filosof aristotelic, cu siguranţă îţi va răspunde că e un pătrat rotund, căci dacă nu se ocupă de morală, nici de principii, nici de cauze prime, rezultă că această filosofie nu există. Dacă vei chestiona un artist, adevăratul beneficiar al acestei philosophia perennis, va ridica cel mult din umeri încurcat. Pentru autorul acestor rânduri, filosofia ocultă rămâne înainte de toate o gândire esenţial poetică, o obiectivare a misterului cu ajutorul metaforei. Este definiţia dată cândva de Ficino, cu referire la o componentă a filosofiei oculte, astrologia: „totul aici e metaforă, nu raţiune sau ştiinţă”4.
Paradoxal, toată această gândire de dincolo de raţiune, care făcea apel la existentul iraţional al umanităţii, peiorativ numit de unii superstiţie, magie sau maladii ale spiritului, rămâne sora vitregă a filosofiei instituţionalizate (să-i spunem cultă, ca o reamintire a celei oculte), cele două discipline având acelaşi tată, pe filosoful Aristotel. Numai că una este Cenuşăreasa, iar cealaltă fiica mereu prezentă la baluri şi dezbateri televizate. Una figurează civilizaţia, progresul şi se adresează raţiunii, cealaltă a fost considerată apanajul „omului primitiv” şi se adresează imaginaţiei, numită cândva, în vremea lui Paracelsus, „şefa şi conducătoarea celorlalţi”5.
Cercetând începuturile filosofiei oculte, toate abordările istoriografice se opresc invariabil la legenda colportată de Aulus Gellius6 despre Aristotel, cel care ar fi predat în Lyceum două feluri de lecţii (auditiones), unele exoterice (exoterici dicerentur), altele orale sau acroatice (partium acroatici), cele din urmă vizând o altfel de înţelegere, mai profundă, a lumii. Caracterul esoteric al lecţiilor orale, la care ar fi participat însuşi Regele Alexandru Macedon (ab eo editos rex Alexander cognovisset), era subliniat şi de faptul că acestea se ţineau în clarobscurul serii (in loco vesperi faciebat), în vreme ce cele exoterice se predau în Lyceum la lumina dimineţii (tempus exercendae dabat in Lycio matutinum). Egipteanul Ammonius Saccas, maestrul lui Plotin, a completat legenda cu observarea că învăţăturile exoterice ale stagiritului erau pentru toţi cei „ce înţeleg mai superficial lucrurile”, în vreme ce cele acroatice se adresau „celui plin de râvnă şi autentic îndrăgostit de filosofare”7. Exemplul cel mai elocvent este chiar Alexandru cel Mare, cu care s-a exemplificat multă vreme realizările acestei filosofii, care promitea faimă, bogăţii şi o cunoaştere de profundis a tuturor arcanelor lumii, elevul lui Aristotel ajungând să discute de la egal la egal, spune legenda, cu gimnosofiştii Egiptului, cu brahmanii Indiei şi cu magii Persiei.
În numele lui Aristotel şi sub notorietatea Împăratului Alexandru, Evul Mediu a răspândit o întreagă literatură apocrifă cu pretenţii esoterice, iar Renaşterea, în avântul ei perenialist, de regăsire a filosofiei de dinainte de filosofie, a mers şi mai departe, descoperind în marginea unei însemnări a lui Plinius posibilitatea ca toţi marii filosofi ai Greciei antice să fi călătorit peste mări şi ţări pentru a învăţa acolo, în lumea barbară, o altfel de cunoaştere, mult mai veche şi mai ancorată în tradiţia de mistere, înţelepciunea celei mai intense şi mai necorupte spiritualităţi. Ideea acestei cunoaşteri oculte venite din afara lumii grecanice, de pe tărâmuri esenţial magice, a căpătat o asemenea însemnătate după traducerea Vieţii lui Pythagoras a lui Porphyrios, încât filosofii Renaşterii şi-au asumat- o ca pe descoperirea înţelepciunii primordiale, ca pe arhetipul unei lumi hrănită cu mituri şi magie care nu mai promitea o sistemă, ci o libertate, libertatea de a vedea lumea de la statura zeilor. O astfel de vanitate luciferică a însoţit mereu toată această filosofie adusă din lumea barbară pentru a scruta, vorba lui Lucretius8, mai adânc în umbra lucrurilor. Ea a înflăcărat imaginaţia Apusului cu promisiuni despre existenţa unui secret al secretelor.
Dar poate fi mitul un punct de pornire credibil pentru o istoriografie cu pretenţii de obiectivitate?
Răspunsul filosofiei culte va fi, indubitabil, nu! Căci din perspectiva omului condamnat la raţiune, toată această filosofie istoric marginală şi conceptual volatilă nu poate fi decât încă un altar în paragină dedicat zeilor păgâni. Sunt zeii uitaţi astăzi de coruperea monistă a tradiţiei de mistere, dar încă vii în Atena Faptelor Apostolilor (17, 23), acolo unde Sf. Paul comitea pioasa fraudă amendată de Erasmus în Elogiul nebuniei9. Căci nu de un „zeu necunoscut” (ignoto deo), cum spune Apostolul, e vorba aici, ci de groapa comună a tuturor „zeilor necunoscuţi şi străini ai Asiei, Europei şi Africii” (Diis Asiae, Europae & Africae, diis ignotis, &peregrinis), cum explică Erasmus, cu al căror măcel au încep zorii creştinismului. Singura cetate de scăpare a acestor divinităţi de mistere a rămas până azi filosofia ocultă. Aici au fost înghesuite toate relictele panteiste ale antichităţii, toţi zeii necreştinaţi şi salvaţi de la ardere pe rug, toate gnozele păgâne, întreg hermetismul neoalexandrin, astrologia caldeană, chiromanţia şi tarotul egiptean, magia naturală a lui Zamolxis şi astrologia lui Zoroastru, kabbala iudaică, etc etc. A venit apoi o vreme când, graţie renumelui unui Pseudo-Aristotel, tot acest tezaur de sapienţialitate frauduloasă a ieşit la lumină, ajungând chiar obiect de studiu în universităţi cu renume, precum cele din Padova, Cracovia, Oxford, infuzând astfel o dimensiune iraţională în venele istoriei omului raţional.
Plotin, elev la şcoala din Alexandria a lui Ammonius Saccas, împărţită şi aceasta după moda lyceum-ului „în două secţiuni: exoterică şi esoterică”10, a lăsat în Eneada 4 (4, 40) întâia teorie despre magie din istoria filosofiei. Pasajul prezintă gândirea magică ca pe o dimensiune naturală a unui univers viu şi armonios, văzut în indestructibila lui ţesătură de determinări şi mistere. O abordare istoricistă a acestei discipline atât de volatile, de consistenţa emoţiei artistice, se va lovi mereu de imposibilitatea de a alcătui o succesiune de logomahii şi revolte faţă de filosofii anteriori, cum înţelegea Rorty istoria filosofiei culte. Căci, din perspectiva surorii ei oculte, istoria nu este decât un drum al cenuşii, o continuă eviscerare de mister a unui destin divin aruncat pe rugul raţiunii comune. Din acest deşert se aude strigătul disperat al lui Rorty, care cheamă postmodernitatea la canonizarea filosofului necunoscut, poate ultima soluţie a filosofiei (culte şi oculte, deopotrivă), de a nu mai privi filosofia dintr-o vale a istoriei, ci de pe muntele unui luminos viitor. Căci, spune profetic Rorty, „nu ne putem descurca fără eroi! Avem nevoie de piscuri de munte spre care să ne ridicăm privirea. Trebuie să ne spunem povestiri detaliate despre cei trecuţi în nefiinţă şi care sunt importanţi pentru a concretiza speranţele noastre de a-i depăşi [...]. Lucrul de care avem nevoie este să vedem istoria filosofiei drept povestirea oamenilor care au făcut încercări splendide, dar în mare măsură nereuşite, de a pune întrebările pe care trebuie să le punem. Aceştia vor fi oamenii care sunt candidaţi la un canon – o listă de autori pe care am fi sfătuiţi să îi citim înainte de a încerca să ne dăm seama care sunt întrebările filosofice, în sensul onorific al filosofiei“11.
Poate chiar fără să ştie, poporul român are un astfel de erou. Câţi oare mai ştiu astăzi că toată tradiţia filosofiei oculte a Occidentului s-a clădit pe renumele lui Zamolxis, primul autor al filosofiei oculte, magul pe seama căruia s-a pus o altfel de înţelegere a lumii, diferită de atitudinea luminoasei Elade şi de pretenţiile ei că orice adevăr poate fi convertit la concept şi fixat în idee. Astăzi, niciun ocultist nu poate uita că Agrippa, autorul bibliei ocultiştilor, a spus despre filosofia ocultă – şi vom vedea în ce context – că este tradiţia rămasă de la „cei mai înţelepţi autori şi mai faimoşi scriitori, între care se cer citaţi mai ales Zamolxis şi Zarathustra, care au fost într-atât de faimoşi încât mulţi au crezut că ei sunt inventatorii acestei Ştiinţe”12.
E poate vremea să ne reamintim de acel spiritus magicus care a străbătut istoria printre autodafeuri şi cărţi puse la index librorum prohibitorum pentru a alimenta mereu structurile autoreflexive ale omului, arta şi filosofia, cu propensiunea naturală a omului pentru mister şi magie, îndemnându-l mereu să nu uite să viseze.


1 Fr. Bacon, op. cit., p. 65; cu o importantţ reluare pentru ocultism în. A. Fabre d’Olivet, Discours sur l’essence et la forme de poésie..., introducerea la: Les vers dorés de Pythagore..., Paris-Strasbourg, 1813, p. 7.
2 A. Fabre d’Olivet, op. cit., p. 6-7.
3 Pimander, Mercurii Trismegisti liber de sapientia et potestate dei..., în ed. Parisiis, 1505, p. 5.
4 M. Ficino, Disputatio contra iudicium Astrologorum, în ed. Opera omnia, t. 2, Basel, 1576, p. 781.
5 cf. Th. v. H. Paracelsus, Archidoxis Magicae libri VII, în SA, 14, München u. Berlin, 1933, p. 529 (IX, 350).
6 A. Gellius, Nopţile atice, XX, 5, în ed. Joh. Fredericus & J. Gronovii…, Lugduni- Batavorum, 1706, p. 876-877.
7 cf. Comentarii la Categoriile lui Aristotel. Porfir, Dexir, Ammonius, trad. C. Noica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 149.
8 „res quibus occultas penitus convisere possis” – Lucretius, De rerum natura, I, 146.
9 v. Erasmus, Moriae encomium, 46, în ed. Frobenius, Basel, 1540, p. 292-293.
10 [f.a], The Great Theosophist Ammonius Saccas, în Theosophy Journal, nr. 2/ decembrie 1936, p. 57.
11 R. Rorty, Eseuri filosofice, vol. 3:Adevăr şi progres, trad. de M. Căbulea, Bucureşti, Univers, 2003, p. 215–216.
12 H.C. Agrippa ab Nettesheym, De occ. phil., I, 2, în ed. Lugduni, 1550, p. 4.