Există o legătură, pe care literatura o face, între Orient şi himeră. De asta, destule din visele scriitorilor noştri zboară spre Răsărit.

Încerc, aici, un fel de cronologie. Primii răpiţi de aromele şi culorile Orientului apropiat, venind după nişte visători la aşezarea occidentală, de felul lui Dinicu Golescu, sunt paşoptiştii. Bolintineanu se ocupă de Orient în Florile Bosforului, amestec foarte caracteristic de frumuseţe fragedă şi mare precaritate a vieţii, de locuri îngereşti şi oameni cruzi. Macedonele cuprind un Orient ceva mai cunoscut, şi totuşi străbătut de umbre şi de iluzii. Care vin de departe şi sunt, chiar cu preţul vieţii, peste poate de înţeles. La Alecsandri, în Pastel-ul chinez, unde convenţii complicate şi stări abia mărturisite culminează, discret, totuşi, într-o văpaie arătată ca în oglindă: „Umbra ei pe faţa apei, de pe pod uşor plutind,/ Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opreşte/ Pe o joncă unde şede un om tânăr pescuind... / El tresare, nalţă ochii şi cu dragoste zâmbeşte.// Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,/ Un bătrân, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde.../ El desemnă-ncet tabloul pe hârtie de orez,/ Şi se pare că hârtia sub peniţă-i se aprinde!”
Balta-Albă e un altfel de Orient, un loc între lumi, în care misterul inefabil al Orientului se transformă într-o stupoare foarte concretă, a călătorului care nu-şi găseşte ţinta. Farmecul se transformă, luat la bani mărunţi, în deranj.
E atitudinea pe care o va moşteni, bunăoară, Eminescu, văzând într-un hibrid de moravuri fără căpătâi sursa tuturor relelor. Cum va fi şi la Caragiale, folosindu-se ori de turci, ori de chinezi pentru a scrie fabule foarte pe înţeles despre lucruri care nu se schimbă. Între provincie a Răsăritului şi provincie a Apusului, ne ducem traiul nehotărât. Iar nehotărârea se vede, fireşte, şi-n módele literare.
Orientul îşi redobândeşte, întrucâtva, frumuseţea fără critică în poezia lui Macedonski. Binecunoscută, pentru reveria deşertului în care inspiraţia se iveşte ca o oază e Noaptea de decembrie. Un vis de putere, al cărei deţinător fără egal rămâne sultanul şi, deopotrivă, visul unei vânători în pustiu. Acel „ori spuză, ori flori” aduce înapoi contrastele din Bolintineanu, dând seamă de firea repede schimbătoare a lucrurilor. Mai egale cu sine, mai aproape de felul lor adevărat în Orient, decât în Occidentul riguros. Un soi de codru şi salon, în care preferinţa poeziei nu poate să meargă decât spre cel dintâi. Spre libertate, cu toate riscurile ce i se cer plătite.
Acestui Orient atoateîncăpător, où tout est pris à la légère, i se opune celălalt, îndepărtat, Orientul subtilităţilor şi al unei cruzimi care nu lasă urme la vedere, fiind ceva mai perseverentă şi mai organizată decât mâniile Orientului dintâi. Rondelurile de porţelan sunt scoase, cu aerul lor de neterminat şi, cu toate astea, de foarte complet, din această lume a exceselor proporţionate, dacă se poate spune aşa. O reţetă la care Macedonski însuşi a râvnit, însă nu întotdeauna cu folos.
Postmodernismul revine, prin Mircea Cărtărescu, la Levant. Nu doar pentru a profita de exotismul sui generis al unor strămoşi literari care par străini şi înduioşător de neîndemânatici în orice altă epocă decât a lor, ci şi pentru a scrie manifestul unei vârste care a obosit de reguli. Sau, mai curând, de sistemul lor. Între ferice şi feroce, cu plăceri rafinate, excesive, şi cruzimi brutale, infantile, primul Orient al literaturii noastre revine la rampă.