Cînd, în 1994, apărea la "Cartea Românească" volumul lui Lucian Raicu, Scene, reflecţii, fragmente, interesul faţă de scrisul său părea încă viu, dacă judecăm după reacţiile entuziaste şi încîntările unora.
Ce s-a întîmplat după aceea, în anii care au urmat, e perfect explicabil în primul rînd prin tăcerea autorului. Nici antologia alcătuită de Vasile Popovici, Scene, fragmente, reflecţii. O antologie ( Editura Fundaţiei Culturale Române) nu s-a remediat mai nimic, nu s-a bucurat de prea multă trecere, deşi intenţia antologatorului era limpede: o resuscitare a interesului prea amorţit faţă de opera lui Lucian Raicu. Cele cîteva cronici ce i s-au dedicat n-au schimbat mare lucru în privinţa receptării (nereceptării?) scrierilor acestui critic, odinioară cu atîta autoritate în mica lume literară românească.
Este oare critica pe care o practică Lucian Raicu depăşită, sub aşteptările cititorilor de acum, prea impresionistă ca să mai poată impresiona? Posibil. Oricum valul revizuirilor şi al reevaluărilor pare să fi trecut, ca orice val, şi totul revine încet-încet la o normalitate băltită, de indiferenţă şi mare plictis.
Cît despre reflecţiile lui Lucian Raicu, ele merg, ca şi altădată, în vremea lor fastă, contra curentului, de nu paralel cu orice curent. Critica lui se naşte dintr-un exces: apropierea ţintit genuină de textele literare, ignorînd grilele la modă, care nu fac decît să încorseteze lectura, cartea, ideea. Practică această lipsă de măsură cu o intensă voluptate, încredinţat că literatura trebuie să se confunde cu viaţa, că şi ea trebuie trăită la fel, parcurgînd toată gama sentimentelor, de la iubire şi încîntare la ură şi dezgust: "Cine ar crede, urmărindu-mi scrisul încărcat cum se zice de o certă tensiune emoţionantă şi admirativă, că am multe, foarte multe momente, ceasuri şi zile întregi în care nu-mi place nimic, nimic nu mă «interesează» din ceea ce se întîmplă şi mi se întîmplă, din ceea ce aflu, din ceea ce ascult, din ceea ce mai ales citesc, în care totul îmi apare sec şi derizoriu, pură dilatare verbală, scriptică, lipsită de rost, plictiseală, zădărnicie, platitudine, prefăcătorie, vanitate şi numai vanitate(...) Sînt momentele, ceasurile, zilele cele mai sterile, cînd îmi pare de neconceput, absurd, cel mai neînsemnat proiect şi nu pricep cum de am avut vreodată energia să mă însufleţesc, să mă implic şi, cu deosebire să scriu? (...) Trebuie să recunosc, după aceea, că fără străbaterea acestor momente, nici celelalte nu s-ar fi ivit."
S-ar zice că avem de-a face cu un cititor pe cît de pasionat, pe atît de capricios, supus dispoziţiilor de moment; acum punînd totul la-ndoială, începînd cu sine, acum lăsîndu-se fascinat de genialitatea lumii. O adevărată boală, cum el însuşi recunoaşte, dar... "o boală-nvinsă-i orice carte". De fapt, lucrul cel mai important de semnalat în aşa-numita critică a lui Lucian Raicu este acela că el trăieşte şi face literatură ca un creator autentic, nu are obiectivitatea şi detaşarea unui critic, nu e precaut şi măsurat în vorbe. Se poate numi aceasta critică? Fie ea şi de identificare?
Vorbeşte despre alţii vorbind, de fapt, despre sine, fără a fi, lucru rar şi inexplicabil, narcisist. Făcîndu-ne părtaşi la experienţele sale de lectură, ne recunoaştem în ele propriile noastre lecturi. El spune undeva despre marii scriitori că după această capacitate de a găsi rezonanţele cu semenii lor îi descoperim că sînt mari. Probabil că şi pe critici tot aşa îi recunoaştem.
"Ce poate însemna critica, orice fel de critică, în afara postulatului acestei înrudiri?" ("Cel ce vede e înrudit cu ce e de văzut" Plotin), n.m. "Necesara «distanţă» critică faţă de operă nu anulează postulatul, cel mult îl nuanţează. Restul e vociferare; vanitate de intrus."
Dacă aflăm asta despre critica lui Lucian Raicu nu mai are cum să ne mire, nici întrebarea pe care (şi-)o adresează: "Cum se poate face «critică literară» cînd există moartea, cînd există problemele ultime?", nici răspunsul dat: "Există totuşi un mod de a face critică... Fără a te sustrage problemelor ultime."
Reflecţiile autorului se întemeiază pe creaţia în sine, el este interesat de procesul de creaţie, de scris, însă nu orice creaţie îl pune pe gînduri ar fi pierdere de vreme ci numai aceea a geniilor şi a scriitorilor importanţi. Aici găseşte şi excepţia şi regula, şi singularitatea, dar şi umanitatea în genere.
"Impresionist" sadea, Lucian Raicu nu vede ce legătură există între lucrurile şi întîmplările "fragile" din viaţa şi opera unui scriitor şi "Literatura ca instituţie şi studiu sever", cu istoria literaturii, curente, doctorate, cu morga "specialiştilor", cu dezbaterile "pe teme majore". Chiar aşa, ce legătură au? Vedeţi vreo legătură între Dumnezeu şi teologie?
Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gide, Proust, Eminescu, Slavici, Caragiale, Rebreanu, Marin Preda, Faulkner, Ţvetaeva îl fascinează pe autorul "Scenelor..." nu prin ceea ce e ştiut, comentat în legătură cu opera şi cu personalitatea lor, ci prin ceea ce biografii şi bibliografii lor nu vor putea cunoaşte niciodată, "orele slabe ale geniului creator, fazele sale de ruşinată neputinţă", secretul din "zonele amorfe", "de tăcere, de gol şi de disperare", "orele de spaimă împietrită", neconsemnate nicăieri.
Marii scriitori sînt incomozi (la fel şi marii critici), ciudaţi, uneori reacţionari şi chiar neinteresanţi.
Salvarea noastră vine din faptul că alături de ei putem identifica o categorie interesantă, atrăgătoare, pe care ne-o arată Lucian Raicu şi pe care o numeşte "a excepţionalilor", cei ce simt ritmul timpului, merg întotdeauna în sensul cel bun, aceia mai uşor de recunoscut asemenea nouă. Fără a fi mediocri aceşti excepţionali fac posibilă mediocritatea şi chiar o duc prin girul lor la maximă înflorire.
Fără a da sens peiorativ excepţionalităţii, Lucian Raicu se simte, cred, mai solidar cu ceea ce numeşte "morala intransigentă" a celor mari, decît cu "morala relaxată" a celorlalţi.
"Prostiile respectabile" şi înfricoşătoarea banalitate ucid adevărata înţelegere a operelor literare, de aceea criticul autentic, cel care trebuie "să cadă pe gînduri" şi să te pună pe gînduri are nevoie de ceva esenţial: "puterea de caracterizare" ("Un critic se recunoaşte după această vocaţie specială, depreciat «impresionistă» a caracterizării").
Boala, care stimulează creativitatea, plictiseala vieţii literare în momentele cele mai importante din punctul de vedere al apariţiilor valorilor, revelaţiile în existenţa creatorilor, obsesiile proprii şi ale scriitorilor comentaţi, obositoarele clişee, cazna demontării lor, veleitarismul, artificialitatea în opera literară îl preocupă pe Lucian Raicu, atît de mult, încît toate acestea sînt recurenţe ale cărţilor sale, iar în antologia despre care vorbim s-au aglomerat destule, pînă la saţietate. Ceea ce le supraordonează şi astfel le şi salvează de pericolul "posomorîtei gravităţi" sînt extraordinarele pagini despre rîsul şi umorul din marile cărţi.
Rîsul creatorului care "ştie despre ce e vorba", cum spune autorul. Rîsul care înnobilează şi eliberează.
În încheierea prefeţei la volum, Vasile Popovici, optimist, ne asigură că nu ar trebui să avem motive de îngrijorare în ceea ce priveşte "destinul ieşit din comun" al cărţilor lui Lucian Raicu. N-avem nici cea mai mică îndoială că pînă acum ele au avut un asemenea destin, văzînd mai ales "succesul" din ultima vreme. Cît despre îngrijorare, chiar nu trebuie s-o avem pentru că uitarea, în general, se aşterne nestingherită, oricît ne-am iluziona noi. Sau poate nu...
