Neapărat trebuie să vă întoarceți la volumul Șase feluri de a muri ca să cuprindeți larg romanul de debut al lui Marius Oprea. Acolo ne întâmpina un fragment din Iris Murdoch, care spune că trecutul îngroapă trecutul și trebuie să sfârșească în tăcere, și că cea din urmă, conștientă de sine, își păstrează ochii deschiși. Un avertisment.
Unul ce se prelungește într-un prezent cât un trecut fără sfârșit în Turma păstorului mut. În cartea de povestiri adevărate din 2009, scriitorul și istoricul porneau laolaltă să developeze arhive, până la topirea istoriei în ficțiune. Marius Oprea (n. 1964) crede că nu există moarte mai cumplită decât aceea despre care nimeni nu poate spune nimic. Tocmai acest dramatism îl evocă. Romanul de debut surprinde întâi de toate prin subiectul ales. Nu poveștile tragice din Șase feluri de a muri; și toate sunt mine de aur. Nu exagerez. Într-un timp când majoritatea prozatorilor caută subiecte importate, istoria noastră recuperată de cercetători dedicați aduce la suprafață diamante. Dacă nu mă credeți, citiți povestirile lui Marius Oprea. Așadar, Turma păstorului mut transferă frica, trădarea, carceralul, disimularea și încremenirea destinului în Azilul de la Socola. Boala actualității nu mai e totalitarismul, ci nebunia. Absurdul și tentația apocalipticului fac echipă și în roman.
În centru nu mai sunt personajele de altădată, înviate din documente, ci indivizi emblematici pentru România postcomunistă. Înfrățit cu ei, autorul însuși. Personajul narator, Marius Oprea, împrumută datele bio-bibliografice ale numelui de pe copertă. Autoficțiune fabulatorie, Turma păstorului mut se dovedește un roman dens și labirintic, o parabolă despre jocul oglinzilor temporale. Înarmați-vă pentru o lectură dificilă.
E limpede că pentru Marius Oprea nimic nu e la voia întâmplării. Coincidențe nu există, căci totul se leagă în altă parte, ascunsă imediatului. Firește că, pornind de la asemenea efecte de fluture, structura narativă nu poate fi decât alambicată. Cu bună-știință. Istoricul se lasă în voia prozatorului cu nedisimulată lascivitate.
Mai întâi, simulează un jurnal ce crește repede într-o autoficțiune complexă. Personajul Marius Oprea se bucură de statutul său de pacient privilegiat la Socola. Grație Nicoletei, medic și prietenă din studenție, el profită aici de libertatea de mișcare, sperând să-și învingă alcoolismul ce i-a distrus, printre altele, o căsnicie. Numai că o marqueziană boală a lipsei voinței acoperă lumea, dinamizând doar viețile nebunilor. De-acum înainte, romanul-jurnal distribuie unei singure zile - Joia Neagră dinaintea Învierii – toate datele unei scene pentru lumea-teatru. Jurnalul prinde carnație de roman, spovedania construiește o întreagă biserică în care lumea obscură a subconștientului defilează la lumina noilor reflectoare. În „Orașul nebunilor”, trufia normalității dispare sub greutatea celor ce-și spun unii altora povești. Brusc, realitatea lui Marius Oprea, insuficientă, trebuie tapată cu imaginație, dar nu oricum. Ci privind cu luciditate pragul dintre cele două tărâmuri. Bună parte a confortului noii situații pare extras din ce spunea Poe: că a devenit nebun după lungi intervale de sănătate terifiantă.
Există câteva momente din prezent când autorul-narator revizitează, de la prima frază, întreaga poveste. Expunerile sunt diferite. De fiecare dată, el exersează o nouă poetică. Intenția duce spre revelația în continuă mișcare, pericolele țintind autoeroizarea, narcisismul ori, și mai grav, tușele tezismului. Soluția se conturează precis când realitățile paralele desăvârșesc întregul.
Două idei finanțează discursul lui Marius Oprea: prima se referă la conceptul de întâmplare. Ea decide în planuri secunde agoniseala logicii, determinărilor și previzibilul. Altminteri exclusă de rațiune, întâmplarea unește, de fapt, opțiunile noastre. Mai mult, întâmplarea devine istorie. Așa cum decretase Niels Bohr, întâmplările vieții oamenilor, precizează naratorul, „intraseră în mecanica cuantică: observația lucidă determinase evenimentele reale să se întâmple”. A doua idee urmărește transferul fantazării, iar autorul trebuie să-și asume rolul de judecător și duhovnic, să protejeze apoteoza unei exorcizări în masă. Nu întâmplător, ceea ce citește Atom, paznicul semilecuit, continuă, fără să știe, sora Serafina de la Tanacu și așa mai departe. Instanța ce înregistrează toate aceste reacții vede lumea ca o amplă rețea ce leagă visurile fiecăruia de ideologii. Dacă la început pacienții sunt turma rămasă fără păstori (medici, infirmiere etc.), la un moment dat e greu să distingem între turma unor oi scăpate prin Iași (în urma unui accident rutier) și cetățenii orașului cuprins de letargie – ca, de altfel, întreaga țară. Rețeaua se amplifică, pentru cititorii atenți, și la nivel intratextual, când se amintește romanul Cristinei Andrei, Abonatul nu poate fi contactat (2014), unde acțiunea se petrecea între Vinerea Mare și Înviere, nu doar în Joia Neagră, ca aici, iar simbolistica mielului e reluată altfel.
Marius Oprea joacă bine cartea istoricului cu experiența destinelor dezarhivate. Istoria unei singure zile, esențială, justifică iarăși un fapt verificabil, anume că „adesea soarta lumii a fost înclinată într-o parte sau alta tocmai de nebuni”. Turma păstorului mut excelează în diagnosticarea actualității, în dezmembrarea rațiunii comune, creând multe personaje memorabile. Structurile narative se întrec în dialoguri simbolice, toate în dauna dialogului propriu-zis, mai inexistent, și a captării unui umor măcar de avarie. Semn că Marius Oprea gândește lumea și istoria în tipare, nu prin limbaj. De bună-seamă cititorul resimte narațiunea obositoare, cumva suprasolicitată, chiar și cu intensitățile ce duc la căderea unei cortine izbăvitoare.
Extrem de prolifice sunt tipologiile de personaje. Un intermezzo al cărții amintește o biografemă cu tâlc: undeva în Apuseni, un țăran îl pune în dificultate. Dacă Dumnezeu face o piatră ce nu poate fi ridicată, El însuși o mai poate ridica? Toată gama de reacții la asemenea interogație se concretizează prin personaje. Adevărul e că autorulnarator nu reușește să găsească singur calea și are nevoie de ceilalți, chiar de nebuni, pentru ceva ce seamănă cu o „fericire epicuriană”. Se remarcă Agîrbicioaie Murguleț, liderul carismatic al autoproclamatei Republici Socola, autorul Declarației universale a privilegiilor nebunilor și Președintele României pentru o bucată de noapte. Impunător și cinic, fostul șef de secție de la Tehnoton Iași – altădată un colaborator de nădejde al Securității – face din minciună forma supremă de putere. Doar că nu se oprește aici. Nu-l mulțumesc sinuciderile provocate de acțiunile lui. Nici măcar a unui preot. Dimpotrivă. Într-un delir despotic, el întreabă dostoievskian (și, totodată, duhovnicul, nimeni altul decât celebrul părinte Corogeanu de la Tanacu, fostul său coleg de celulă), întreabă, așadar, dacă nu cumva mitomania lui dominatoare este providențială. Locotenenții lui vor fi falșii Ceaușești, doi pacienți cu psihoze politice, Adorel și Cohen, un fel de Farfuridi-Brânzovenescu, seduși de interpretarea proprie a comunismului. Totuși, ei ajung fără să știe la teoria lui Vladimir Bukovski, pentru care între fosta URSS și UE de acum nu există, afară de ideologie, diferențe de fond. Radicalismul lor este absurdist, sau doar pare că reproduce ideile modelului. Tot locotenenți ai lui Agîrbicioaie vor fi gemenii ucrainieni Dzvin, Mișa și Grișa, cel dintâi căsătorindu-se chiar cu Roxana Ionașcu, una dintre cele 16 paciente schizofrenice. Gemenii sunt urmașii căptianului Vasile Clopotaru, plecat cu domnița Ruxandra, în domnia lui Vasile Lupu, la casa noului ei soț.
Cum aminteam, Marius Oprea nu scrie nimic fără a crea legături, fără a conecta istorii la rețele subterane. Așa se face că strămoșul gemenilor ucisese în bătălie chiar pe strămoșul colonelului Dumitrașcu – în actualitate, un nebun liber, obsedat de ideea bruierii unui manipulator de pe o clădire militară. Vizionar sau doar un rătăcit în ufologie, Dumitrașcu stă simbolic alături de Agîrbicioaie prin capacitatea de-a trăi cu forța în propria ficțiune. Capabilă în acest sens se arată și Eufrosina Dungany (Lina), văduva de 35 de ani, cu frumuseț ea ei inabordabilă, ce păstorește turma amorțită de la Primăria Iași. O tentativă de viol trezește în catolica ferventă plăcerea tăcută a răzbunării. Povestea ei merita mai mult.
La fel de exotici sunt și Petrică Enăchescu, zis Pușcărie – staroste ghinionist al hoților, ajuns la azil cu un cui în frunte, reorientat spre arta culinară – și portarul-filosof Atomulesei, pomenit mai devreme, convins de faptul că lumea e neisprăvită și omul n-a făcut decât să amestece totul, ratând progresul și așa mai departe.
Un bun roman parabolă despre cum întâmplarea devine istorie și nebunia – fericire, într-o lume tot mai greu de deosebit de un azil.