Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Oraşul minunilor (II) de Marina Constantinescu


Povesteam săptămîna trecută despre Sibiu, o cetate medievală, astăzi, un oraş al culturii europene. Povesteam despre Festivalul Internaţional de Teatru, ajuns la ediţia a unsprezecea. O ediţie stufoasă, ca majoritatea celor din ultimii ani. Cu lume multă, de peste tot, care vine, care pleacă, care merge de colo-colo, în diferite spaţii intrate în circuitul teatral, care se strînge şi în Piaţa Mare, ziua, noaptea, ca să vadă spectacole în aer liber, să mai bea o bere " sau o ţuică, că tare a fost frig anul acesta " să asculte tot felul de concerte. O ediţie stufoasă, cu multe întîmplări dar, din păcate, fără multe izbînzi teatrale. Trebuie să recunoaştem asta. Există şi unele explicaţii. Mă gîndesc, de exemplu, că pentru a avea pe lista de invitaţi trupe în vogă sau spectacole de teatru importante din lume la ora asta, trebuie să ştii din vreme pe ce buget contezi. Ca să ai timp să intri în contact, să pătrunzi în programul încărcat al trupelor respective, să cazi la învoială financiară şi să baţi palma. Dacă banii vin prea tîrziu, automat strălucirea festivalului se estompează, pentru că, la urma urmelor, farmecul stă în valoarea spectacolelor ce se pot vedea. Şi nu cred că banii au existat întotdeauna la vreme, ca să se poată face planuri semnificative. Nu în ultimul rînd, Festivalul a devenit şi un loc de întîlnire, de dialog, un loc uman în care oameni de pretutindeni au şansa să fie împreună. Datorită investiţiilor, reabilitărilor clădirilor de patrimoniu, datorită primarului Johannis, Sibiul este din nou un spaţiu spiritual, pe care şi teatrul l-a înnobilat. Festivalul a fost mereu un liant, un prilej de a scoate în evidenţă, încă o dată, minunile oraşului. Au fost multe bîlbîieli la ediţia aceasta, confuzii, impoliteţuri, întîrzieri, suspendări, amînări, lucruri care nu au fost explicate. Staff-ul, deşi teoretic numeros, practic, este format din aceeaşi oameni pe care îi ştiu de mult, oameni dăruiţi, care nu se dau în lături de la nimic ca să meargă treaba ca pe roate. Sînt puţini, însă, şi suprasolicitaţi. Cu toţi au trudit ca Festivalul să intre în conştiinţa sibienilor. Şi nu numai. Este un organism viu, dinamic, cu stări, cu suişuri şi coborîşuri. Cu toate imperfecţiunile, Festivalul este aşteptat, comentat, amendat, criticat, ridicat în slăvi. Ca şi directorul lui, Constantin Chiriac. Lumea de teatru vrea să meargă acolo, există vîlvă în jurul Sibiului. De aceea, cred cu toată tăria că ştacheta trebuie ridicată. Că ceva trebuie schimbat. Că trebuie, în această etapă în care statutul şi prestigiul sînt cîştigate, înnoită formula, împrospătată prin apa vie a teatrului de calitate. Mai puţine manifestări, mai multă calitate! Şi, bun înţeles, suport financiar! Axul principal înseamnă spectacole importante din ţară şi din afară. Aşa cum a fost odată. Energia lor dă suflul acestei alergări de cursă lungă, lumina şi bucuria întîlnirilor. Sînt de acord că toate evenimentele colaterale susţin interesul şi creează vîlva în jurul spectacolelor de teatru. Miza este ca acestea să existe la un nivel semnificativ. Greutatea lor trebuie să încline balanţa în favoarea valorii, a lucrurilor inedite pe care le poţi vedea. Numai la Sibiu! Să ştii că, dacă nu ai ajuns la Festival, ai pierdut un spectacol teribil, de ultimă oră de la Sankt Petersburg, din Lituania sau Anglia. Asta mi se pare o miză pentru care merită să dai bătălii multe! Şi Chiriac ştie să le dea" A demostrat-o!

În cămăruţa de la mansarda unui hotel pe care îl ador, "Împăratul romanilor", m-am simţit mult mai aproape de cer. Am văzut, uneori, Munţii Făgăraşului, cu zăpadă încă pe creste, semeţi, verticali, mîndri. E ceva să-ţi începi ziua cu o astfel de privelişte! Derizoriul se estompează, se topeşte pur şi simplu, ca gheaţa cînd dă de căldură. Şi atunci, lucrurile în jur se aşează altfel, mai just, normalitatea se transformă într-o condiţie în care ar trebui să mă mişc mereu. Contează foarte mult să vezi ce trebuie!

Cred că am văzut ce trebuia la ediţia asta. SPECTACOLE DE AUTOR. Cu asta rămîn. Cu spectacolul lui Silviu Purcărete, Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului, adică A douăsprezecea noapte pus în scenă la Teatrul Naţional din Craiova, un spectacol melancolic, cald, sentimental, doldora de amintiri, despre care am scris cu o enormă plăcere la momentul premierei; cu Electra lui Mihai Măniuţiu mutată din Grecia antică pe valea Izei, o întîlnire fericită între Marian Râlea, grupul folcloric Iza din Maramureş şi trupa Teatrului de Stat din Oradea, poate cel mai bun spectacol al lui Măniuţiu din ultimul timp, despre care am vorbit şi în numărul trecut; cu rigoarea din spectacolul lui Tompa Gabor Noul locator de Eugčne Ionesco, montat în Anglia, la Northern Stage Theatre din Nothingham.

O lecţie frumoasă şi consistentă de actorie, de precizie, de tehnică. Datorită jocului solicitat actorilor englezi, minunaţi, descoperim un ritm special pe scenă, în culorile unui alb ca de cretă " emblematic pentru stilul scenografului Helmuth Stürmer - un amestec foarte palpabil de comic şi dramatic, o combinaţie rafinată de tipuri de umor, de gag, o construcţie dezvoltată melodic, polifonic, cu arii şi opusuri ce revin mereu, ca un comentariu în sine al singurătăţii care ne populează, uneori, existenţa. O singurătate devastată de semnele trecutului, format din obiecte, din muzici, din amintiri, din gesturi. Dincolo de aglomeraţia sufocantă de obiecte, de numărul lor, de repetarea lor " zece scaune, patru mese, nu ştiu cîte pachete cu cărţi, două viori, scări, vase pentru apă, căluţi din lemn " de repetarea gesturilor, drumurilor de pe scenă, ritualurilor, intrărilor, ieşirilor, multiplicarea la infinit a obiectelor şi amintirilor, există o mare şi enormă singurătate instalată confortabil în suflet, în adîncimile eu-lui. Agresiunea exteriorului asupra interiorului, din text, se poate descifra în spectacolul lui Tompa Gabor ca o traumă pe care trecutul- puzzle, refăcut din mii de elemente, din automatisme de tot felul o exercită asupra prezentului personajului, al fiecăruia dintre noi. Cărăm, mereu, şi necesarul existenţei, şi balastul ei. De care nu ne putem elibera. Aş spune că în acest spectacol, unul dintre protagonişti este şi scenografia lui Helmuth Stürmer. Camera străvezie, cu podele de un alb straniu, filtrat sau, dimpotrivă, foarte lăptos, o cameră goală, imaculată, curăţată de urmele altui locatar, întregul comentariu elaborat al luminilor, aducerea fiecărui obiect în parte " expresia trecutului de care vorbeam, populat de obiecte-fetiş, ce se găsesc pe retină şi în amintiri " formează o lume care îl defineşte pe Domnul lui Ionesco, concret, uman. Vizualizează explicit ceea ce se întîmplă fizic şi metafizic în spectacol, în piesa lui Eugčne Ionesco.

Trei poveşti, trei experienţe în faţa morţii, trei situări. Trei nuclee epice separate, într-un fel, ce preiau tema " moartea " şi o comentează extrem de simplu şi de tulburător. Un spectacol care m-a tuşat, Recviem, jucat de Teatrul Cameri din Israel. Pe o scenă goală, ca într-un fel de teatru pentru copii, cu elemente puţine, improvizate parcă, în costume de sac, nişte adulţi vorbesc despre viaţă şi despre moarte. Cu ironie, cu autoironie, cu umor negru, cu teamă, cu disperare. Cu un discurs- pledoarie, de o mare simplitate, al firescului vieţii şi al morţii. Un bătrîn, de pildă, îşi vede parcă pentru prima oară cu adevărat consoarta după zeci de ani de existenţă, atunci cînd ea se află în pragul morţii. A existat alături de el şi el nici nu a fost conştient de asta! Totul i s-a părut normal, ani şi ani la rînd, munca ei, gesturile ei, tăcerea ei, modul în care i-a fost slugă. Povestea lui se amestecă cu altele, tragedia lui cu altele, nucleul rămîne acelaşi: tema morţii. În spatele unui limbaj ce aduce cu teatrul de păpuşi, pentru copii, se află candoare, o mică bijuterie actoricească, susţinută cu emoţie şi rigoare de trupă. Recviem este un spectacol-poem, construit de regizorul şi dramaturgul Hanoch Levin plecînd de la trei povestiri ale lui Cehov, aşa cum scrie în caietul program. Eu am recunoscut doar Vioara lui Rotschild, baza scenariului. Lamentaţia "viorii" este preluată aici şi de alte cîteva instrumente ce cîntă live, un violoncel ce geme neputinţa şi păcatul omenesc, trufia şi indiferenţa, şi un cîntec interpretat de Keren Hadar tot live, dumnezeieşte, care mi-a adus aminte de Ghetoul lui Victor Ioan Frunză.

Lume multă la Sibiu. Pe străzi, peste tot, un du-te vino parcă fără încetare. Valuri care te înghit în numele teatrului. Am făcut parte din lungul cortegiu al spectacolului de stradă Satiricon, orchestrat din toate punctele de vedere de regizorul Mihai Ranin, cu o dăruire impresionantă faţă de teatru şi faţă de profesiunea sa, am remarcat-o, încă o dată, pe actriţa Ofelia Popii, am urcat în trena lui pe dealurile de la Ocna Sibiului ca să văd, pe ape, Banchetul, tot în regia lui Ranin, cu o groază de personaje, cu alaiuri întregi care-şi duceau povestea sub cerul înstelat de deasupra noastră. Noaptea aceea a fost pentru mine emblematică pentru Festival. Şi am plecat cu această imagine. Am stat, laolaltă, oameni din toată lumea asta, spectatori obişnuiţi, ţăranii din Ocna, uimiţi şi bucuraţi la propriu de magia teatrului, fastuos, care le întinde mîna şi care le arată că viaţa înseamnă şi poveste. Am coborît în Sibiu şi curtea teatrului gazdă s-a umplut. M-am uitat cum muzica maramureşenilor-artişti din Iza, inepuizabili, intră în noi, în fiecare. O curte plină de oameni de peste tot, ruşi, nemţi, români, camerunezi, irlandezi, americani, abkahasieni, armeni, evrei, canadieni aduşi acolo de teatru şi pentru teatru se mişcau şi jucau pe ritmurile noastre cele mai autentice.

Poate doar zongora lui Ion Pop din Maramu să mă fi făcut să mai uit amarul lăsat de comportamentul regizorului Andriy Zholdak faţă de spectatori şi de Festival. Un regizor pe care, repet, îl apreciez enorm şi de care mă simt artistic apropiată. N-am înţeles nici pînă acum, şi nimeni din partea Festivalului nu a oferit scuze şi explicaţii, nu ştiu cui aparţine vina, de ce s-a amînat patru ore începerea reprezentaţiei şi de ce pauza între acte a durat peste o oră, astfel încît bîntuiam ca bezmeticii pe la două noaptea pe holurile neprietenoase ale Casei de Cultură. Dacă cineva mi-ar fi spus ce se întîmplă, că sînt probleme tehnice, că pauza durează o oră şi aşa mai departe, decideam ce fac în cunoştinţă de cauză. Cînd, în sfîrşit, a început prima parte, şi mă bucuram de felul în care regizorul şi trupa lui extraordinară reuşesc să construiască atmosferă de teatru mare pe scenă, a urmat o pauză nesfîrşită, care mi-a fracturat orice formă de înţelegere. Şi am plecat. Cred că respectul între creatori şi spectatori trebuie să fie reciproc. Brook nu şi-ar fi permis asta. Şi nici Purcărete.

A bon entendeur, salut!


P.S. Minunată ideea ca Teatrul de Luni să acompanieze, cu producţiile lui, ediţia de anul acesta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara