Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
ORAŞUL MINUNILOR (I) de Marina Constantinescu


Mi-am amintit de cartea cu acest titlu a lui Eduardo Mendoza cînd m-am întors de la Sibiu. Personajul Onofre Bouvila iubeşte Barcelona.Şi eu văd şi iubesc Sibiul, acest oraş european, în primul rînd datorită Festivalului Internaţional de Teatru, apoi datorită amintirilor majore care îmi leagă copilăria şi tinereţea de el, de împrejurimi, de cîţiva oameni. De miracolul descoperirii şi reîntîlnirii cu el, cu ei. În forme fascinante, copleşitoare, care se petrec numai pe tărîmuri magice. Deşi merg prin aceleaşi locuri, mă uit la aceleaşi case, să spunem, la acoperişuri, ele mi se arată mereu altfel, lumina cade de fiecare dată altfel, îmi comunică mereu altceva, îmi protejează bucuria sau tristeţile. Aşa cum, pentru personajul lui Mendoza, Barcelona este privită, analizată şi adorată în intervalul dintre cele două Expoziţii Universale � 1888 şi 1929 � aşa şi pentru mine Sibiul a intrat în fiinţa mea datorită celor unsprezece ani de festival, secvenţelor de timp petrecute în această cetate, momentelor de fericire � cînd am văzut spectacole minunate, cînd am stat la palavre cu cîţiva dintre prietenii mei de aici sau de aiurea, cînd teatrul m-a acompaniat pe mine sau, de ce nu, eu pe el � dezamăgirilor care m-au cuprins, nu o dată, în acest interval. Au fost şi trei ani în care ne-am despărţit. Utili, la urma urmelor, pentru că ne-am reanalizat şi reaşezat relaţia, valorile ei. Pentru că, dincolo de vanităţi, am înţeles că teatrul şi locul acesta sînt mai presus de orice. Chiar dacă nu întotdeauna nivelul artistic a fost onorabil. Am înţeles că este important să construieşti tradiţie, să nu desconsideri magia locului. Pentru că asta există cu adevărat şi a făcut ca totul să se întîmple. A făcut să ne întîlnim, de mult, cîţiva nebuni care să mizeze pe un vis. Pe zborul fascinant al libertăţii interioare. Pe definiţia, profundă, a prieteniei. Sînt printre cei care au fost de la început acolo, sau înainte chiar ca să existe un �început�, susţinînd ideea acestei proiect. Atunci, o curată utopie. Dintr-o cameră romantică de la rafinatul şi atipicul Hotel �Împăratul romanilor�, dintr-un spaţiu arhitectural asemănător cu cel în care au locuit doamnele de companie la Castelul Peleş, am privit pe geam cerul. Cum spune, undeva, Jacques Brel. Ziua şi noaptea. Am privit norii şi seninul, ploaia, aura Lunii şi stelele, am auzit murmurul vocilor din jur. Şi am ascultat o mie şi una de poveşti. Nu mai ştiu exact cea despre Festival a cîta a fost. Dar cînd zorii s-au ivit, am ştiut că totul se va preface într-o realitate frumoasă. Sînt printre cei care, de aceea, lucid, au penalizat cu voce critică diluările, risipirile, trădările, abaterile, poate, de la anumite direcţii pe care le-am crezut importante. Chiar dacă în jur corul lăudătorilor creştea, creştea iar muzica lor putea suci minţi. Mi s-a părut onest, de aceea, să-mi formulez corect punctul de vedere, cu atît mai mult cu cît eu cred că şi acesta este semnul unei prietenii durabile, nu doar conjuncturale, şi respectul faţă de teatru, de mine, de profesiunea mea. De jurămîntul de la începutul drumului.

PROLOG


Mergeam pe Valea Oltului spre Sibiu şi mă încărcam de energie, de emoţie. Mi se derulau, deopotrivă, amintiri şi momente de furie cumplită, de durere cînd lucrurile s-au îndepărtat de o calitate artistică ridicată. Îmi treceau prin faţă bîlbîielile, inocenţa începutului. Candoarea lui. Cei cîţiva care încercam, în frunte cu Chiriac, să arătăm oraşului, în primul rînd, că aici se poate întîmpla ceva extraordinar. Că Sibiul poate ocroti un asemenea vis. Că, de fapt, este formidabil să inviţi oameni de teatru de pe planeta asta tocmai la Sibiu, ca să viseze împreună, ca să-şi amestece graiurile şi ficţiunea. Simţeam lupta aproape corp la corp cu tot soiul de oficialităţi, de toate culorile politice, care au opus rezistenţă, care au încercat să oprească visul. Sînt multe lucruri de discutat, de nuanţat, de criticat la acest festival, la fiecare ediţie. Şi la ediţia de anul acesta. Pînă una, alta, acest festival este singurul care aduce spectacole ce se joacă pe alte scene, în alte spaţii culturale. Că uneori sînt adevăratae evenimente, că alteori se aşterne dezamăgirea după vizionare, totuşi, se poate lua, cît de cît, pulsul faţă de ce se joacă afară. Se circulă destul de puţin, în ciuda libertăţii şi a paşapoartelor din buzunare, se toacă, mereu, cam aceleaşi repere, aceiaşi termeni de comparaţie. Ca într-o societate închisă. Asta se vede foarte tare în ce se scrie şi, mai ales, în cum se scrie. E o sărăcie de limbaj, de citate, de conexiuni, de referinţe. Pînă una, alta, nu mai există nici un alt festival internaţional de teatru. E şi bine, e şi rău pentru echipa de la Sibiu. Deţin supremaţia absolută, muncită şi obţinută cu eforturi mari. Lipseşte, însă, concurenţa. Aleargă singuri pe un culoar gol. Un pic de competiţie nu strică nimănui. E greu să te încumeţi la un astfel de travaliu, să-l susţii, să-l menţii. Aşa, există un singur nucleu, o singură sursă de a vedea şi altceva decît spectacole din ţară, alese nu întotdeauna pe sprînceană. Răsfoind programele ediţiilor trecute, precum şi cel de anul acesta, am observat că puţine din montările care au contat de-a lungul timpului au poposit şi la Sibiu. Au fost ediţii, însă, cînd au venit la Sibiu spectacole sau trupe în vogă afară, pe vîrf de val. Au fost ani în care a funcţionat şi o intuiţie teribilă a lui Constantin Chiriac, o depistare a celor în plină afirmare, pe care i-am văzut mai întîi la Sibiu şi pe urmă, de pildă, la Avignon. O dată cu ramificarea şi diversificarea festivalului, s-a pierdut ceva aici, la ştacheta înaltă a spectacolelor invitate. S-a dat o anvergură fenomenului, certă, fără discuţie importantă, care a stat la baza opţiunii, de pildă, de a declara Sibiul Capitală europeană a culturii în 2007. Asta este sigur şi inatacabil. Fără existenţa acestui festival şi fără dimensiunea lui, n-am fi avut îndrăzneala să sperăm aşa o minune. Undeva, însă, s-a pierdut nivelul ridicat de selecţie al montărilor. A contat mai mult cantitatea decît calitatea. Festivalul s-a lăţit, s-a dezvoltat pe orizontală, au apărut secţii şi secţiuni, o mie de activităţi pe zi, de spectacole şi spectacolaşe, de întîlniri şi conferinţe, bursa de spectacole, ziarul festivalului, concerte, animaţii de stradă. Trebuie, după părerea mea, şi o înălţare pe verticală. O tendinţă de aliniere la munţii din jur, o creştere sistematică a valorii montărilor selecţionate. La unele ediţii, a pierdut teatrul. A cîştigat, însă, oraşul. Şi, sînt sigură, vom primi înapoi ceea ce merităm. Pe măsura unei Capitale europene a culturii.



SPECTACOLE DE AUTOR

Dacă citeşti programul, urmăreşti orele, locurile şi spectacolele, te pierzi în hăţiş şi rişti, ca spectator onest, să nu mai vezi nimic. Cum am experienţa şi febra altor şi altor festivaluri, cum nu doresc să devin ubicuă şi exhaustivă, cum nu mi-am propus să cultiv varza, fie ea şi de Bruxelles, am făcut o selecţie la sînge din împovărătoarea ofertă a festivalului. Am optat, cu alte cuvinte. Am ales cîteva nume de regizori care mă interesează: Silviu Purcărete � marele absent în carne şi oase al acestei ediţii, una din prezenţele emblematice ale festivalului, un motor generator de întîlniri, de emoţie, de amintiri � Mihai Măniuţiu, Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Andriy Zholdak. Nu am avut altă şansă ca să apuc să văd, totuşi, ceva. Sigur că şi aşa mi s-au încurcat căile. După cîteva zile trenante, fără suspansuri creatoare, au fost programate în aceeaşi seară, şi cam unul peste altul, trei spectacole de autori care mă interesau, astfel încît n-am putut să parcurg nici o montare pînă la capăt, fugind literalmente de colo, colo. Nu mi s-a mai întîmplat, recunosc, să �frunzăresc� spectacole. În pierdere am ieşit tot eu, lăsînd la o parte fuga în sine, la propiu şi la figurat, starea de inconfort şi sentimentul aiuritor că am ratat totul. O abatere de la selecţia mea a fost spectacolul Recviem, o producţie a Teatrului Cameri din Israel, o bijuterie, un comentariu plin de candoare, aş zice, asupra morţii.

Campionul prezenţelor în festival este regizorul Mihai Măniuţiu, cu trei din ultimele sale puneri în scenă: Electra, o adaptare după Sophocles şi Euripide, montată la Teatrul de Stat din Oradea, Moi, Rodin şi Perşii, recentele premiere de la Teatrul �Radu Stanca� din Sibiu. Nu vreau să epuizez comentariul lor aici, voi reveni cu alte ocazii. Electra este, cred, poate cea mai complexă şi incitantă propunere a lui Mihai Măniuţiu din ultimul timp. Un spectacol profund, tulburător, răscolitor. O demonstraţie conţinută a erudiţiei lui Mihai Măniuţiu-teoreticianul, a modificărilor de accente pe care regizorul le poate aduce, o motivată deplasare de lumi, de angoase, de problematici, o asumată vulnerabilitate. Mihai Măniuţiu face un popas creator, de ceva vreme, pe tărîmul textelor vechilor greci. Am văzut Bacantele la Tîrgovişte � cel mai tînăr şi mai neliniştit teatru din peisajul nostru � iar în festival mi-am completat tripticul cu Electra şi Perşii. Investigaţia regizorului conduce nu la întoarcerea în timp, ci la recuperarea lui, la aducerea lui în cel mai trepidant astăzi. De aceea, nu aş numi asta o actualizare, ci, mai degrabă, o nouă lectură făcută azi. Pentru că nu se urmăreşte forţat şi cu orice preţ actualizarea, ci se ajunge acolo firesc, prin ritmurile, contextul şi presiunile la care mintea, trupul şi sufletul cititorului de azi este supus. Neputînd rămîne indiferent, pe creator îl arde şi îl costă prezentul fierbinte. Relaţiile umane sînt, pînă la urmă, aceleaşi, cînd este vorba de iubire, de trădare, de crimă, de neputinţe, de dreptate şi nedreptate. Cred că ceea ce diferă este doar ritmul în care se petrece totul. Şi asta nu înseamnă ceva mai alert sau mai încet. Este ritmul interior care declanşează situarea în acţiune, în tensiunea ei, în acel �cum� al rezolvării, al tranşării abaterilor de la o normă. Morală, umană, socială. Măniuţiu aşează povestea din Electra într-o altă cetate. Într-o altă comunitate. La fel de aprigă, de iute la mînie, unde justiţia este decizia unui grup, iar dreptatea se obţine cu lama cuţitului. Corul antic este aici corul unei aşezări din Maramureş. Acolo unde există o puritate a relaţiilor, unde mai există norme dar şi legi nescrise, unde se aud vocile autorităţilor recunoscute, unde regăsim un soi de asprime, de duritate, dar şi tînguirea aiuritoarea a iubirii, fragilitatea sentimentelor, verbalizarea lor prin cîntec. Acolo, în structura clar definită a comunităţii unui sat, Corul însumează toată structura eterogenă � cerşetorii, proştii şi neajutoraţii satului, oportuniştii, linguşitorii, cei drepţi, trădătorii. Corul este şi protagonist, şi rezoneur. Ideea de a aduce grecii antici pe pămîntul Maramureşului, de a comenta toată povestea tragediei din Electra şi prin muzica absolut autentică de acolo, pe viu, ca un ritual permanent după care oamenii îşi dirijează existenţa, mi s-a părut genială. Formidabilă este implicarea Grupului Iza în spectacol: Ioan Pop, Gheorghe Florea, Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Ioan Covaci, Mihai Covaci. Artiştii acestui grup sînt autentici, culeg folclor autentic şi unic în România, cu valenţe existenţiale care îţi marchează reperele eului, coordonatele pe care se trasează cotidianul, viaţa însăşi. Am locuit mult în acea zonă, am ascultat şi clasificat folclorul de acolo, am copilărit cu sonorităţile astea în cap pentru că cei mai buni prieteni ai părinţilor mei sînt de acolo. Am petrecut un Crăciun de basm la Săpînţa în 1990, cu colegii mei de facultate, ca să ne plîngem şi să ne lingem rănile după bătăile şi umilinţele acelui an. Am simţit refugiul, am simţit protecţia tandră şi fermă a celor din cetate. Dramatismul, tînguirile, disperările de acolo, bocetele, ţipetele, frisonul plenar al iubirii din acel spaţiu al Maramureşului sînt în cîntecele şi în interpretarea senzaţională a celor din Grupul Iza, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu. Ai senzaţia inepuizabilului. Corul îi absoarbe pe protagonişti, îi scoate la rampă cînd trebuie, relaţiile e musai să fie lămurite. Murmurul provoacă hotărîrea şi executarea deciziilor. Corul provoacă întîlnirea, urmărirea, hărţuiala dintre Oreste, Electra şi Clitemnestra. Sînt îmbrăcaţi la fel ca ceilalţi membri ai comunităţii, devin protagonişti doar prin faptele şi tensiunea relaţiilor care îi leagă. Nu cred că am văzut-o pe Mariana Presecan, una dintre cele mai importante actriţe de la Oradea, într-o asemenea evoluţie scenică! Electra ei are un fior ce-ţi rămîne imprimat pe retină şi în epidermă. Energia unui actor atît de special cum este Marian Râlea, acompaniatorul lui Mihai Măniuţiu de ceva vreme în mai toate montările � să nu uităm Iov-ul lor - este recognoscibilă nu doar în personajul său, Oreste, ci se regăseşte în energia Corului, ca o prelungire, ca o marcă aproape chiar a relaţiei dintre regizor şi actorul său preferat, locomotivă. O astfel de prezenţă ca a lui Marian Râlea devine vitală pentru o trupă. Şi asta se vede în Electra. M-am bucurat să o găsesc în distribuţie pe Suzana Macovei, o actriţă pe care am văzut-o acum doisprezece ani în trupa de la Sibiu, în memorabilul spectacol al lui Iulian Vişa după Decameronul. Am crezut că moartea lui Vişa a luat şi identitatea acestei actriţe cu un registru larg, cu mari disponibilităţi, pe care n-am mai văzut-o în mai nimic după aceea. Rolul Clitemnestra mi se pare o recuperare artistică importantă pe care o face regizorul Mihai Măniuţiu.

Eu pun ediţia de anul acesta sub semnul Electrei şi al redescoperirii tragismului Greciei antice prin dramatismul sonorităţilor maramureşene, al montării lui Purcărete de la Craiova după A douăsprezecea noapte de Shakespeare � despre care am scris foiletonistic � al spectacolului impresionant ca rigoare cu Noul locatar pus în scenă de Tompa Gabor la Nothingham, la Northern Stage Ensemble. Poveştile continuă în numărul viitor, cu surprizele şi întîlnirile frumoase, cu dezamăgiri � şi una dintre ele, majore, este faptul că n-am reuşit să descifrez atitudinea lui Zholdak, un regizor care cred că valorează foarte mult pentru teatrul contemporan şi pe care îl apreciez enorm, o atitudine ireverenţioasă faţă de public şi, în egală măsură faţă de Constantin Chiriac, directorul Festivalului. Despre toate acestea şi despre multe altele, despre atmosfera spectacolelor de stradă orchestrate de regizorul Mihai Ranin, despre chitaristul care mi-a cîntat şapte zile şi tot atîtea nopţi sub fereastră, mie şi tuturor trecătorilor din Sibiu, despre discreţia primarului Klaus Werner Johannis, aflat, de altfel, în plină campanie electorală, despre reîntîlnirea cu austera linişte a Păltinişului lui Noica şi meditaţia asupra actorului provocată în mine de George Banu, despre prezenţe şi absenţe, despre teatru şi oameni, şi în numărul viitor. Cum nu se întîmplă alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei în teatrul nostru, voi detalia, subiectiv, panorama mea teatrală de anul acesta, de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Poveştile continuă. Pînă săptămîna viitoare, nu uitaţi să priviţi cerul! Oricum ar fi, senin sau tulburat de nori, este mi-nu-nat!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara