New York-ul, căci despre el e vorba, îşi schimbă surprinzător faţa de la un recensământ la altul. Tot Le Monde descrie imaginea mereu mişcătoare a melting-pot-ului: de la trei comunităţi, albii, afro-americanii şi portoricanii, la începutul secolului XX, New York-ul începe să se populeze, în anii ‘70, cu mexicani, chinezi, jamaicani, est-europeni. Şi influxul de populaţie îi face bine, ajutându-l să supravieţuiască crizei, care ameninţa să-l transforme într-un oraş mort, după ce clasa de mijloc, lovită de recesiune, îl părăsise treptat. Mixul demografic se schimbă, problemele rămân. Aproape un sfert din new-yorkezi (37% din populaţia actuală a oraşului fiind născută în străinătate) nu vorbesc bine engleza, şi nici nu reuşesc să şi-o perfecţioneze, prea ocupaţi să-şi asigure existenţa şi să le facă un viitor mai bun copiilor. Autorităţile se adaptează, oferindu-le imigranţilor formulare în limba lor şi interpreţi care să-i ajute să se descurce. Nu doar în chineză, rusă, arabă, sau creolă, ci şi în tagalog (vorbită în Filipine), sau urdu (limba pakistanezilor), la nevoie. Integrarea la prima mână se face prin enclave în care imigranţii să se exprime în limba maternă şi să se simtă printre compatrioţi. Aceste structuri efemere se înlocuiesc unele pe altele, păstrând aceeaşi logică. Templele hinduse au acelaşi rol ca bisericile italiene de odinioară, Micul Egipt din Queens a fost, prin anii ‘60, o mică Atenă. A doua generaţie se implantează în altă parte, şi lasă locul altor nouveniţ i. Cine le va urma polonezilor din nordul Brooklynului? O să ne spună recensământul din 2020...