Emilian Galaicu-P
Păun,
Arrme grăitoaare, ediţie ne varieturr,
postfaţă de Ion Pop, Editura Cartier,
Chişinău, 2015, 200 pag.
Încet-încet, poeţii generaţiei
optzeci se apropie de vârsta
de 60 de ani. Unii, mai
grăbiţi, au şi depăşit-o,
în timp ce mulţi alţii –
de la Mariana Marin la
Aurel Dumitraşcu – nici
nu au apucat-o.
Cu alte cuvinte, a sosit momentul
unui prim bilanţ şi al asumării unei
alte condiţii decât cea de tineri scriitori,
în care i-a fixat critica încă din anii
debutului şi din care nu au mai
ieşit mult timp. Optzeciştii au devenit,
cu sau fără voie, seniorii vieţii literare,
ceea ce presupune un alt tip de relaţie
cu cititorii şi alte forme de manifestare
editorială.
Emilian Galaicu-Păun are o poziţie
aparte în cadrul postmodernismului
românesc.
Pe de-o parte, este unul dintre
foarte puţinii scriitori care, fără să fi
participat la Cenaclul de Luni sau
la „Junimea” lui Ovid. S. Crohmălniceanu,
poate pretinde în mod legitim că este
un optzecist. A debutat în 1986,
nu după 1990, ca marea majoritate
a celor care se pretind astăzi optzecişti,
şi a făcut-o printr-un volum, Lumina
proprie , care poartă amprenta
clară şi distinctă a discursului generaţiei.
Nu cred să-i fi citit, la ora aceea, pe
Ihab Hassan şi Merleau-Ponty, asemeni
colegilor săi bucureşteni, dar i-a citit
cu siguranţă pe acei scriitori şi gânditori
care au alimentat teoria postmodernismului:
poeţii beat (Allen Ginsberg,
Lawrence Ferlinghetti, William
Burroughs), yoga, gândirea zen. Felul
în care se desparte de poezia de până
la el, din Basarabia şi din literatura
română în întregul ei, este similar
celui în care o fac Traian T. Coşovei,
Ion Stratan, Florin Iaru sau Alexandru
Muşina.
Pe de altă parte, însă, trăieşte la
Chişinău, iar afirmarea sa ca poet
postmodern s-a produs într-un soi
de „incubator” privat, lipsit, până în
1990, de legătură nemijlocită cu
poezia generaţiei sale de dincoace
de Prut. În Basarabia, are un singur
precursor, în persoana lui Leo Butnaru,
de care îl apropie decizia lucidă de a
scrie altfel decât s-a scris până atunci,
preocuparea pentru poezie ca act de
limbaj şi interesul pentru avangardă.
Dar Leo Butnaru este un precursor
a cărui artă nu converge către „poetica
de grup” optzecistă, ci merge pe
un drum paralel, personal şi inclasabil.
Galaicu-Păun nu are, deci, modele
directe şi nici nu poate comunica,
până în 1990, cu comunitatea
interpretativă (Cosmin Ciotloş)
constituită în jurul Cenaclului de
Luni. E, în „codrul sălbatic” al literaturii
române din Moldova sovietică, un
„lup singuratic”: postură care, de
altfel, îi convine, pentru că se potriveşte
cu profilul său spiritual, de ireductibil
bagarreur.
Optzecist exemplar prin situarea
cronologică şi prin qualia experienţei
sale poetice, Emilian Galaicu-Păun
rămâne un postmodern atipic prin
toate celelalte elemente ale biografiei
şi operei.
Ca şi optzeciştii de dincoace de
Prut, Galaicu-Păun nu este – sper că
nu va fi greşit interpretată această
afirmaţie – un poet popular. Şi aceasta,
pentru că este, în primul rând, un
poet al poeţilor. Nu şi-a propus,
bănuiesc, ca versurile sale să fie
recitate în pieţele publice şi nici ca
poemele pe care le scrie cu „sângele
cernelii” (expresia, memorabilă, îi
aparţine) să fie folosite de adolescenţi,
pe post de instrumente de seducţie.
Pentru aceasta, există o întreagă listă
de clasici şi contemporani. Emilian
Galaicu-Păun scrie o poezie care, ca
şi cea a colegilor de generaţie, se
citeşte, în primul rând, cu creierul.
Chiar dacă ajunge, ulterior, şi la
viscere, locul de elecţiune în care se
declanşează scânteia stării de poezie
este intelectul.
Basarabean prin origine, el nu
este, în chip evident, basarabean
prin tematică, imagerie şi recuzită
stilistică. Aceasta, în pofida faptului
că există ceva în poezia sa care se
explică, parţial, prin formarea în
Moldova sovietică: şi anume, locul
pe care îl ocupă ludicul de factură
lingvistică în poetica sa personală.
Pare că, prin această „unică virtuozitate
verbală” (Sorin Alexandrescu),
Galaicu-Păun răzbună toată umilinţa
la care a fost supusă limba română
în literatura din Basarabia. Invenţia
morfologică şi sintactică sunt la loc
de onoare în poezia noastră încă de
la Nichita Stănescu, iar calamburul
şi aluzia, de la suprarealişti. Totuşi,
nici un poet român contemporan
nu atinge complexitatea ludicului
lingvistic din poezia lui Emilian
Galaicu-Păun. Şi, mai ales, nu-i
atribuie procedeului funcţia vizionară
pe care i-o atribuie el.
Acestea fiind zise, să consemnăm
că şi poetul din Chişinău a ajuns să
îşi accepte condiţia de senior şi să
ne ofere, cu anumite reticenţe, o
antologie de autor. Intitulată Arme
grăitoare, ea nu este o ediţie camuflată
de opere complete, nici una restitutivă
(cum a procedat, recent, Cassian
Maria Spiridon, care şi-a reeditat
volumul de debut eliminând intervenţiile
cenzurii ante-decembriste). E mai
degrabă o antologie selectivă şi chiar
eliminatorie, întrucât în sumarul ei
nu intră nici un volum sau ciclu de
dinainte de 1991, în pofida caracterului
istoric pe care acest segment al operei
sale îl are de-acum. În schimb, Arme
grăitoare ne propune patru poeme
inedite, dintre care unul, Apa. 3 D,
este prevăzut şi cu ample note de
subsol, à la Budai-Deleanu.
În absenţa unei note asupra ediţiei,
ca şi în faţa dificultăţii de a consulta
ediţiile princeps (apărute, unele, în
anii ’90, în care cartea circula cu şi
mai multă dificultate decât acum),
putem presupune doar că poetul a
intenţionat, prin această antologie
de autor, să ne provoace, simultan,
din mai multe direcţii. E clar, de pildă,
că l-a interesat efectul de bloc textual,
pe care îl capătă opera sa, astfel
înfăţişată. Proiectul poetic este limpede
configurat, coerent şi are un mai
puternic impact – ca poezie pentru
poeţi – decât dacă opera e citită pe
fragmente. Este, în paranteză,
ceva tipic postmodern, ca întregul
să aibă mai mult efect decât părţile,
într-o poetică în care noţiunea de
centru este aprioric relegată.
De asemenea, antologia Arme
grăitoare (a se citi: arme-blazon, care
depun mărturie despre condiţia celui
care le întrebuinţează) înfăţişează
opera lui Emilian Galaicu-Păun (şi)
ca work in progress. Concept barochist,
concordant şi el cu latura avangardistă
a optzecismului autorului, care
este probabil cel mai devotat procedeelor
suprarealiste, dintre postmodernii
noştri.
În fine, devine acum evident ceea
ce, în volumele disparate, doar bănuiam.
Şi anume, existenţa însăşi a unui
program elaborat îndelung, a unui
caleidoscop discursiv pe care Galaicu-
Păun îl parcurge deliberat. Poezia sa,
act de netăgăduită inspiraţie, în
punctul de pornire (căci de-aici provine
ludicul), devine act de construcţie,
în procesul de textualizare, şi de deconstrucţ
ie, în cel de lectură. Nu e
o poezie simplă şi nu se adresează
oricui, dar lectorul versat are parte
de o experienţă indicibilă parcurgând,
volum cu volum, din susul în josul
şi, uneori, de la stânga la dreapta
paginii întoarse, poezia densă şi
pulsatorie a lui Emilian Galaicu-Păun.
Nu e vorba de de-liricizare, ci de
un lirism de factură intelectuală,
declanşat de o meraviglia de natură
lingvistică şi de un complicat sistem
de trimiteri intertextuale.
Dar aspectul cel mai interesant
al antologiei este că, după ce o citeşti
cu creionul în mână, poezia aceasta,
atât de complexă, devine transparentă,
odată ce-şi livrează cheia. Iată un
singur exemplu, dintr-o artă poetică:
„«să ne ţinem de neamuri!», exclamă
şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva/
celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai
tăi. om cu scaun la cap, într-un
glas te poftesc să iei loc în/ capul
mesei. şi după, să urci în picioare pe
masă – copilul-minune/ vede lumea
de-a curu-n cap; nu te uita în ochii
lui să nu te răstoarne! – şi dacă
nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că
d-aia ai fost invitat, şi abia după
ce-l ai la mână/ cei de jos pot să-nceapă
a roti, după acele ceasului, masa, pe
cerc: «ora unu/ a venit, omu’ negru...»”
(sang d’encre).
Metaforă bine învăluită a lumii
anomice în care trăim, poezia
postmodernă a lui Emilian Galaicu-
Păun e scrisă pentru mai târziu.
Antologia de autor Arme grăitoare
nu e un început de clasicizare, ci
un popas de etapă.
