Ioana Nicolaie, Lomografii, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2015, 320 pag.
Sub aparenţa unei scriituri
mate, nespectaculoase,
poezia Ioanei Nicolaie
aduce la suprafaţă exact
acel strat al realităţii
interioare pe care poezia
(cea din viaţă, care se
trăieşte şi se locuieşte, nu cea
din istoriile literare) e întotdeauna
datoare să le exploreze. Am fost
tentat să spun că e vorba de
autenticitate, numai că, pe de
o parte, cuvântul s-a demonetizat
în ultimul deceniu (ajungând
să însemne, „câte-aievea n-a
visat”), iar pe de alta, chiar în
stare pură, el nu acoperă decât
parţial ceea ce defineşte, în
substanţă, această literatură.
Departe de a fi o limitare sau o
variantă a indigenţei formale, discreţia
stilistică mi se pare, ca la Mircea
Ivănescu, rezultatul unei viziuni
codificate atent şi stăpânite la perfecţie.
Oricâte transformări accesorii se vor
fi petrecut între timp, de la Poză
retuşată până la Autoimun, însuşirea
fundamentală a poeziei Ioanei Nicolaie
n-a cunoscut nici o mutaţie. Ea se
opune cu fermitate şi consecvenţă
tuturor valenţelor ostentative, tuturor
exceselor, tuturor zgomotelor falsificatoare.
Şi, fără a fi polemică, îşi spune propriul
adevăr până la capăt. Ceea ce este
esenţial şi absolut remarcabil.
E, totuşi, o formulă de succes,
aceasta? Depinde. E, în orice caz, o
formulă de o intensă originalitate. Îmi
place mult modul în care Dan C. Mihăilescu
o caracteriza nu demult: „amărăciune
impetuoasă”. Şi îmi place nu numai
pentru că e scurtă, decisivă şi imposibil
de uitat, ci şi pentru că se pliază pe un
întreg şi-l restituie întocmai, unitar.
De obicei, cronicarii se rătăcesc în
nuanţe, cultivă gândirea secvenţială
şi îşi asigură arţăgos o postură vântătorescprudentă,
ca şi cum ar aştepta capodopera
sau (mai frecvent) paşii greşiţi. E o
practică, în felul ei ridicolă, încă dominantă
în publicistica noastră, din păcate atât
de rutinieră. Neavând aşteptări de la
ea (nu-mi pot pune speranţa în criticii
care-şi suspendă intuiţiile şi care n-au,
de fapt, nici un pic de imaginaţie),
mă mulţumesc cu bucuria lecturii şi
cu sentimentul reconfortant de solidaritate
tacită pe care mi-l oferă puţinii comentatori
cu care simt că împărtăşesc această
bucurie.
Există mai multe căi prin care
se poate ajunge la poezia Ioanei
Nicolaie.
Cea mai directă şi, aş zice, mai
adecvată masivei antologii (care
însumează peste 300 de pagini) e
aceea care pune în lumină coloana
vertebrală, esenţial narativă, a cărţii.
Lomografii poate fi, astfel, citită ca un
roman cu cronologie fluctuantă, ce
începe undeva în studenţie (într-un
prezent al formării pe care postadolescenta
de atunci se străduia să-l transcrie
cât mai riguros) şi ajunge până în
pragul anilor noştri, Autoimun datând
din 2013. Pe parcusul acestui arc
temporal, retragerile în cochilia copilăriei
(totuşi sumbră şi de o luciditate
devastatoare) fac parte din regula
jocului: „Mii de zile identice,/ cu sarafane,
şorţuleţe,/ containere lustruite sub
resturi/ din acuarela întărită a norilor,/
mânecile de stambă ale fiecărei
deşteptări,/ falca de bandaje a lunii/
spălând streaşina,/ trăistuţele brăzdate
de vie uscată// fetiţelor li se deşirau
rochiile/ oasele se-ntăreau dedesubt/
ca nişte bârfe bine înfoiate/ şi de
nezdruncinat/ pe strada Republicii,
pe strada principală// ştiam că la
întoarcere/ unele pentru altele mă vor
părăsi:/ un cântecel azvârlit în curtea
evreicei,/ porcăriile desenate/ pe
peretele auriu din faţa muzeului”
(p. 101). Astfel de replieri sunt frecvente
şi nu condiţionează numai cele
două volume din 2002 şi 2003 (e vorba
de Nordul şi Credinţa). Dimpotrivă,
urme ale acestor replieri se pot întâlni
pretutindeni. Semnificativ e că, făcând
asta, vocea Ioanei Nicolaie nu se încarcă
niciodată de fiori infantili, mimaţi mai
mult sau mai puţin convingător (şi
subliniez încă o dată calitatea de care
vorbeam mai sus: conservarea intactă
a propriilor adevăruri). Şi mai interesant
e faptul că, atunci când se decide să
împrumute voci, autoarea se instalează
în trupul bătrânilor din sat, se încarcă
de vârste pe care nu le posedă, de
amintiri pe care le deţine doar auditiv,
ca în marile poeme de felul întoarcerii
sau al splendidului memorial intitulat
Bunicul meu, Filimon. E consecinţa a
ceea ce s-ar putea numi o înţelepciune
spontanee, de o mobilitate extremă,
care, de altfel, e şi garantul moral al
acestei melancolii. Care n-are cauză,
n-are contur (de unde şi titlul antologiei)
şi n-are leac, care scapă analizelor
şi psihanalizelor. Poemul Post-scriptum,
ultimul din carte, nu e nici epilog trist,
nici un happy end, ci o atitudinerezumat,
cu atât mai frisonantă cu cât
îi lipseşte urgenţa retorică a apocalipsei.
Nu despre prăbuşire scrie Ioana Nicolaie,
ci despre un echilibru surd, aidoma
unei dureri:
„Am cinci ani sau poate patruzeci./
Am scris paginile acestea din teamă./
Am visat că escaladez pe lamelă,/ Iar
ochiul nepământesc de deasupra/ Mă
zăreşte sub marea lentilă./ Nu văd,
deşi sunt încă în viaţă./ Întrerupătorul
e alb,/ Smuls din firele de susţinere,/
Fiindcă aidoma unui fulger/ În curând
va strălumina./ Nu înţeleg, dar
sunt încă în viaţă./ Am treisprezece
ani sau poate optzeci./ Am scris totul
cu dragoste./ Am umblat cu tălpile
goale,/ Sperând că voi putea cândva
să încalţ/ Bocancii pe care timpul nu
îi mai poartă” (p. 314).
A doua posibilă cale păstrează
logica narativă de care vorbeam, dar
mută obiectivul dinspre ansamblu
spre episoade. Dacă Lomografii poate
fi citită ca un récit, ca o gestă a fricilor
unei femei de o sensibilitate agresivă,
poemele care-o compun pot fi citite
separat fără teama că sensurile obţinute
prin acumulare se vor pierde. În fond,
la scară mai mică (sau mai mare),
poveştile (sau povestea) modulează
încontinuu o apăsare sufletească la
fel de irecuzabilă ca presiunea atmosferică.
Această lectură „în două trepte”
are cel puţin meritul de a ne dispensa
la timp de păguboasa orientare tematică.
Carnaţia acestei cărţi e atât de univoc
încordată, încât a o mărunţi la nesfârşit
şi a-i inventa iluzorii puncte de tensiune
ar fi profund inutil. Criticul care-ar
risca, de dragul propriilor tabieturi,
o astfel de lectură n-ar face decât
să repete uimirea lui Gherea, umilit
de formidabila lecţie de filozofie pe
care i-o predă Caragiale (întâmplarea
e cunoscută şi n-o voi relua aici).
Indiferent de ton, fluxul poveştii e
acelaşi. Nu voi construi, deci, nici o
ipoteză sofisticată despre poemele
de dragoste din carte, contrapunândule
celor drastic solitare. Nici despre
textele de familie, vechi de o generaţie
sau două (în fond, şi bunicul, şi mătuşa
din cel mai recent volum execută
aceeaşi partitură a deşertăciunii).
Între un poem ca Într-un oraş de
sclipici (p. 8) şi, să zicem, unul ca
Amintindu-mi (pp. 136-137) nu există
nici o falie. Cum nu există nici între
acestea două şi un alt poem, unul
dintre cele mai frumoase (şi mai
tuşante) din Lomografii:
„Caldarâmul avea feţe nenumărate/
gene întoarse, părul vopsit/ şi era
vară, vară,/ o vară zornăind în buzunare/
în aluniţele pielii/ şi-n piept// a fost
apoi seară/ dar nu de-a binelea,/ deşi
chioşcurile erau cadrilate/ iar fustele
luceau la terase// a fost o altfel de
seară/ cu buzele strânse/ privind
un tramvai fără şine/ făcându-ţi totuşi
cu mâna/ ca de pe un trotuar liber/
spre şoseaua-n construcţie/ ca de pe
un coridor/ fără uşi/ spre ce mereu
e-n afară// ca dinspre mine tânără/
spre un afiş de metrou,/ în care, pentru
o clipă,/ mi-ai semănat” (p. 18). Doar
o cezură le separă ca tonalitate, o
sincopă de suprafaţă ce rezidă în
accelerarea ritmurilor confesive.
Fiindcă, şi ajung acum la cea
de-a treia posibilă abordare a
Lomografiilor, cu toată înclinaţia lor
narativă, poemele de aici conţin
imagini de un lirism care le face
memorabile şi dă măsura excelenţei
poeziei Ioanei Nicolaie: „cerul
spart de deasupra/ precum cimbrul
s-a fărâmat”, „între dealurile de
celofan/ bruma ca o piatră preţioasă”,
„singurătatea-i atunci/ când părul
ţi-e pe jumătate tăiat/ sau mult prea
ud şi căzând la atingere”, „copiii duc
ca nişte prune-n sân/ zâmbetele
noastre stinghere”, apoi, potenţând
un poem din care am citat deja,
„şi-n ce loc singurătatea/ nu e doar
sfâşierea îngheţată/ a unui fular mult
prea gros”, „ca sufletul ce nu mai
poate să se bată/ căci basculanta a
ieşit din carieră/ şi deja şi-a răsturnat
bolovanii,/ ca un munte, pe el”.
Bineînţeles că, la o lectură neatentă,
aceste cristale fine se dizolvă instantaneu
şi devin aproape insesizabile. Tot aşa
cum se dizolvă şi cadenţa cu totul
specială, amintind de alte cadenţe
speciale din poezia română (atât de
faimoase încât nu le mai numesc),
a unor versuri ca acestea:
„Cine să se suie astăzi în pod/ Cu
valiza proaspăt făcută?/ Cine să-şi
mai aducă aminte/ Că n-a apucat
să pună nimic/ În singura ladă de
zestre/ Ce i s-a dat?/ E un zgomot
continuu/ Mamele se trag tot mai
în spate,/ Dar micuţilor nu le mai
ajung/ la genunchi/ Căci bariera-i
aici,/ niciodată blocată// Chiar dacă
umăr la umăr/ Nu vrem să ne-atingem/
de ea” (pp. 237-238). Şi nu sunt
singurele artificii subtile, melodioase,
jucându-se cu gamele şi cu topica,
din poezia Ioanei Nicolaie. Ele abundă,
sunt la vedere (de peste cincisprezece
ani), dar nu ocupă prim-planul. Pentru
că prim-planul aparţine forfotelor
lumii literare, cu care, spre cinstea
ei, literatura adevărată nu vrea să
aibă de-a face.
