Dar unii din autorii intervievaţi de către Nicholas Catanoy se opresc şi asupra fenomenelor istorice ale veacului abia încheiat. Roland Barthes, spre a reveni la acesta, relevă "o puternică tendinţă autodistructivă" în domeniul artei contemporane. Ea ar reflecta, în speţă în Europa, "o foarte vie culpabilitate politică", o "conştiinţă încărcată" a castei intelectuale "şi asta nu poate duce decît la practici literare sau artistice de distrugere a formelor de artă considerate ca şi compromise în sînul societăţii burgheze de către consumatorul burghez". Se află aici o interferenţă a doctrinelor avangardei şi a marxismului. Întrucît un scriitor n-ar putea merge pînă la ultimele consecinţe ale unei astfel de autodistrugeri, i-ar rămîne, conform lui Roland Barthes, trei soluţii: ori să nu mai scrie deloc, "soluţia lui Gribouille", "care se băga în rîu ca să nu-l mai ude ploaia", ori să adopte un alt semnificant, apucîndu-se bunăoară de cinema sau de teatru sau de pictură, ori să se facă savant, "teoretician intelectual, să nu mai vorbească decît dintr-o perspectivă morală, curăţată de orice senzualitate a limbajului". Idei ce pot fi regăsite parţial şi la Phillipe Sollers, care combate "formalismul", considerat un fenomen specific francez, un "neoacademism francez". Ar fi "nici mai mult nici mai puţin decît extenuarea tradiţiei literare burgheze, care a fost deosebit de puternică în această ţară şi care e pe cale să ajungă la, aş spune eu, un final de ciclu istoric şi un final de orice capacitate de reîncărcare". Efectul concepţiei cu pricina, "transmis şi luat sub oblăduirea Universităţii franceze", ar constitui o barieră la "tot ceea ce ţine de o luare în considerare a inconştientului freudian sau a psihanalizei, la tot ceea ce ţine de o înţelegere în profunzime a materialismului istoric marxist sau a ceea ce ţine de experimente, eu le-aş spune mai în acord cu realităţile epocii, şi care ţin de expresie". "Formalismul" astfel înţeles are un caracter ambiguu, putînd fi progresist sau conservator. De exemplu "formalismul rus", şarjînd "o întreagă societate feudală întîrziată, simbolistă", ar fi "revoluţionar", însă în alte împrejurări, "cînd, dimpotrivă, situaţia socială şi istorică se află în mişcare, în profundă transformare, sau cînd progresele ştiinţei şi ale tehnicii sunt în mişcare şi în profundă transformare, poate deveni, din contră, o forţă de-a dreptul reacţionară". Ultima ipostază ar fi proprie azi, literaturii occidentale. }elul acestei disjuncţii e cel de-a introduce cîteva consideraţii asupra "angajării", respinse cu aceeaşi decizie ca şi "formalismul": "Angajarea e un concept sartrian care a dat, pe planul revoluţiei strict literare, rezultate foarte dezamăgitoare. Adică, în definitiv, şi o ştiţi şi dumneavoastră, aşa-zisul roman angajat, aşa-zisa literatură angajată mai ţine încă la principiile sale de bază, la principiile sale de expunere, adică la nivelul limbajului mai ţine încă de o tradiţie din secolul al XIX-lea". Producţia în chestiune ar fi progresistă la nivelul "conţinutului", însă reacţionară sub aspectul formal: "e un lucru cît se poate de obiectiv şi de firesc, adică ceea ce a preocupat literatura angajată a fost perpetuarea unei alte tradiţii, care nu este decît cea naturalistă a secolului al XIX-lea, cea a lui Flaubert, cea a marilor naturalişti şi, pînă la urmă, cea a povestirii clasice, în care eu unul văd o perpetuare progresistă la nivelul sensului, dar reacţionară la nivelul formei ideologiei burgheze". Urmează un nou bombardament împotriva "formalismului", stigmatizat drept "o formaţiune cu precădere incultă a culturii occidentale, care nu e în stare să înţeleagă, să perceapă realmente adevăratele revoluţii formale ale secolului XX". "Formalismul", pus în acelaşi rînd cu literatura angajată, ar fi incapabil "să înţeleagă adevăratele explozii care s-au produs la toate nivelurile". Aceste "explozii" ar fi cu adevărat semnele înnoirii, ale "adevăratei culturi moderne a secolului XX", în opoziţie cu "formalismul" care aduce "o viziune foarte restrînsă - aş merge pînă la a o numi de-a dreptul cruciverbistă", adică un soi de cuvinte încrucişate, alunecînd într-un "pozitivism extrem de încuiat care nu are niciun fond". Adică un reziduu burghez. Atît "formalismul" cît şi "angajarea" ar ignora "adevăratele probleme" ale inovaţiei care au apărut odată cu muzica lui Webern, a lui Schönberg sau a lui Berg sau a lui Stockhausen, cu pictura lui Rothko sau a lui Newman sau a pictorilor americani. În literatură această "cultură modernă" e marcată de Artaud, de Georges Bataille, de Pound sau de Joyce. Altfel spus, atît tradiţia "naturalistă" cît şi pesemne avangarda de tip suprarealist sunt înţelese ca ilustrînd un model "îngust, meschin, şcolar, cu desăvîrşire secundar", de tradiţie burgheză. Un ingredient marxizant se amestecă în toate aceste aserţiuni nu totdeauna foarte limpezi, înscrise în ceea ce se doreşte o perspectivă istorică a culturii.

Cu toate acestea, dînd afară pe uşa principală "angajarea", Phillipe Sollers o introduce pe o uşă secundară. Mai întîi o descalifică prin accentul pus asupra lipsei originalităţii estetice: "Eu unul sunt din cale-afară de conştient de responsabilitatea politică a scriitorului, dar nu o văd în termenii... aş spune umanişti, morali, care se bazează pe un limbaj din secolul al XIX-lea. Vreau să spun că pentru mine responsabilitatea politică a scriitorului stă mai ales în apărarea noului contra vechiului". Cum aşa? Cu toate că respinsese "angajarea", "acest curent de gîndire, pe care eu l-aş numi umanist", nu şovăie însă a-l înfăţişa ditirambic pe Sartre, care ar fi fost "pe planul eticii politice" (?) "o figură fără precedent, o figură extraordinară a conştiinţei occidentale". În continuare e susţinută necesitatea unei concordanţe între evoluţia "seriilor formale" şi "baza economică" ce, totuşi, s-ar intercondiţiona: "între cele două evoluţii există atît o autonomie relativă (insistînd nu asupra autonomiei, ci asupra relativităţii ei) cît şi o dialectică uneori contradictorie, discordantă". Marele obstacol apărut în faţa artei moderne a fost dat de "încercările de intimidare" din partea "sistemelor regresive şi totalitare ale secolului XX". Numai că se exemplifică exclusiv prin "intimidarea fascistă": "Fascismul afirmase că arta modernă este decadentă, ermetică, ilizibilă, că nu serveşte masele. Ei bine, Freud, psihanaliza, Kandinski, pictura modernă, literatura modernă au avut parte exact de acelaşi tip de condamnare". Din nou e sugerată, contradictoriu, relaţia dintre artă şi contextul politic, creatorului "revoluţionar" revenindu-i rolul de-a afirma "în modul cel mai categoric cu putinţă valoarea exemplară a încercărilor sale aşa cum au fost ele obligate să dispară, dar să dispară în raport cu un duşman care a reprezentat o regresie obiectivă în istorie". Urmează însă, hélas, consideraţii ce năruie întreg eşafodajul nonangajării propus pînă aici: "Au avut loc transformări enorme şi a mai avut loc, de pildă, revoluţia chineză, care este unul dintre aporturile cele mai importante de după revoluţia sovietică". Şi atît de clar în chiar spiritul unei anume "angajări" de tip sartrian: "Prin urmare, cred că, la un asemenea nivel, angajarea politică trebuie să fie îndeplinită cu o extremă luciditate de către scriitorul de avangardă. El trebuie să-şi asume anumite responsabilităţi pe plan politic, dar mai ales să şi le asume bazîndu-se pe singura teorie revoluţionară care există, adică marxismul". Iată un ocol prin care se anulează atîtea din consideraţiile anterioare!

Ajuns aici, mentorul telquelist aşterne rînduri în flagrantă neconcordanţă cu prea binecunoscutele realităţi istorice din imperiul sovietic , în care persecuţia intelectualilor a început de timpuriu, în care artei de avangardă i s-a pus căluş în primii ani de după octombrie 1917. Fără nicio motivaţie, eseistul crede cu putinţă o disjuncţie între perioada leninistă şi cea stalinistă, dotînd-o pe cea dintîi cu aura unei libertăţi iluzorii: "Cred că pînă la un moment dat, adică pînă pe la 1930, chiar dacă şi această dată ar putea fi destul de tardivă, dar, în fine, să spunem 28-30, cu toţii ştim (?) că a avut loc o efervescenţă, o înflorire a intelectualilor din ţările... haide să le spunem, deocamdată sovietice. Ea trebuie pusă în legătură cu posibilităţile care existau atîta timp cît leninismul era încă viu, atîta timp cît spiritul, cît tradiţia socialist-leninistă a fost în viaţă, sau atîta timp cît Lenin a fost în viaţă". Abandonîndu-şi complet dezangajarea, Phillipe Sollers vorbeşte acum cu o stranie satisfacţie despre "un creuzet efervescent al primei revoluţii proletare", cînd s-ar fi produs un "progres considerabil sub toate aspectele. Este de ajuns să-i cităm pe Maiakovski, pe Eisenstein... pentru a ne da seama că în urma contactului cu o revoluţie socială a luat naştere o avangardă veritabilă şi foarte elaborată". Cum de nu-şi aminteşte felul în care au sfîrşit aceştia, ce s-a întîmplat cu avangarda incipientă care avusese naivitatea a se încrede în soviete! În cele din urmă, e drept, apare o stînjenită referinţă la "replica dogmatică, stalinistă". Dar asta nu e tot. După ce se manifestase ca un apologet al leninismului, eseistul ia distanţe faţă de scriitorii din Est ce încercau să reziste la presiunile regimului totalitar, neezitînd a-i pune, pe ei, sub emblema... dogmatismului, care nu ar fi "depăşit" de reacţia lor: "El dă naştere la ceea ce s-ar putea numi, în cele din urmă, un anume revizionism, însă noi - aici este vorba de ceea ce ne face pe noi să ne diferenţiem de mişcările revoluţionare din Franţa - noi îl numim dogmatico-revizionism, pentru că pentru noi el nu este decît o simplă răsturnare a aceleiaşi politici, a aceleiaşi greşeli. Adică un oarecare dogmatism sau abandon, o lichidare completă a principiilor leniniste". Pentru că nu se revine, şi aici tonul devine vibrant, "la ceea ce înseamnă leninism, la ceea ce înseamnă democraţie directă, acea democraţie de masă veritabilă". Bieţii intelighenţi, disidenţii cum au fost numiţi nu puteau protesta decît printr-o "atitudine de tip umanist", deci cum ar veni burgheză. Ca şi cum ar fi avut de ales. Ce contează opresiunea ideologică, cenzura, prigoana? Mesajul lor n-ar fi avut decît un caracter local, limitat, complet neinteresant. Intelectualii ţărilor din Est ar fi fost "obligaţi aşadar să... aibă o atitudine critică, care mie, cel puţin mi se pare că este probabil adaptată situaţiei lor concrete, însă care nu reprezintă o învăţătură imensă pentru noi. Iată lucrul cu adevărat dramatic şi tragic, este mai ales faptul că ei nu ne pot oferi o învăţătură demnă de luat în seamă de către restul lumii". Dispreţul faţă de aceştia e strivitor. Incapabili de-a discuta convingător asupra "problemelor fundamentale legate de locul intelectualului, de raporturile ideologiei cu infrastructura, ei n-ar fi decît nişte oportunişti, angajaţi - altfel cum? - "într-un soi de lichidare pur oportunistă şi cinică a tradiţiei leniniste". Gauchism-ul lui Phillip Sollers transpare aşadar cu necruţare de sub stratul unei frazeologii aparent nonangajate, punînd-o în mare dificultate. E o postură proprie unui număr apreciabil de intelectuali francezi din anii 1970-1980, de cînd se pare că datează interviurile lui Nicholas Catanoy şi care încă nu a dispărut. Expresie a unei bune stări netulburate nicicînd de o stăpînire comunistă, a unei conştiinţe senine care practică marxism-leninismul în orele de siestă, aidoma unui inofensiv joc de societate.