Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Opere fundamentale în ediţii de referinţă de Ion Simuţ


Am scris în numărul 24 al "României literare" de la sfârşitul lunii iunie 2004, într-o prezentare de ansamblu a proiectului, despre colecţia "Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion, sub egida Academiei Române, şi am revenit cu alte cronici speciale (despre ediţiile din literatura medievală şi Heliade în nr. 25; despre ediţiile din clasici în nr. 31; despre ediţia Arghezi în nr. 27, Bacovia în nr. 34, Rebreanu în nr. 39). Am urmărit în mod deosebit (şi voi urmări în continuare) apariţiile acestei colecţii, pentru că este cel mai important proiect postdecembrist de editare academică a clasicilor (coerent, sistematic, eficient). Începând din 1999 şi până la mijlocul acestui an, au apărut 47 de volume, într-un format stil "Pleiade", pe o hârtie foarte bună, la Editura Univers enciclopedic, căreia i s-a asociat din 2003 Editura Academiei Române. Cadrul instituţional favorizant este completat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, înfiinţată după privatizarea neinspirată a Editurii Minerva, cu scopul de a prelua gestionarea patrimoniului clasic al literaturii române. În "România literară", numai în 2004, au mai apărut cronici foarte critice la adresa ediţiilor Panait Istrati (în nr. 26, Zamfir Bălan, ca o reacţie la o cronică pozitivă a lui Al. Săndulescu din nr. 21) şi Tudor Arghezi (G. Pienescu în nr. 31). Deci se poate spune că această colecţie coordonată de Eugen Simion s-a bucurat de o atenţie sporită, cum şi merită, punând în tensiune opinii contradictorii. Dezbaterea trebuie purtată mai departe, dusă până la ultimele consecinţe, cu aprecieri constructive, aşa cum îmi propun să fac formulând concluzii provizorii, pentru că proiectul continuă, iar în această toamnă vor apărea alte 10-15 volume. Să vedem care sunt beneficiile şi care sunt viciile sau insuficienţele acestui proiect impresionant.

În cele 47 de volume de până acum ale colecţiei "Opere fundamentale" sunt cuprinse operele a 16 scriitori din toate epocile, la care se adaugă două volume colective, unul consacrat cronicarilor moldoveni (realizat de Gabriel Ştrempel), altul fiind o antologie din literatura română medievală (alcătuită de un colectiv condus de Dan Horia Mazilu). Aria de cuprindere a scriitorilor reprezentativi e deci foarte largă, de la Dimitrie Cantemir, Heliade şi marii clasici, trecând prin perioada interbelică de unde au fost selectaţi Goga, Arghezi, Bacovia, Rebreanu, Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale şi Panait Istrati şi ajungând în perioada contemporană la Marin Preda, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu - ceea ce e un prim merit evident al colecţiei, acela de a da o imagine globală a marilor valori. Evident că mai sunt multe nume de cuprins, dar luăm în seamă şi intenţiile viitoare.

Au fost solicitaţi câţiva dintre cei mai importanţi editori cu experienţă, specialişti de notorietate într-un domeniu sau altul: Dan Horia Mazilu pentru literatura medievală, Gabriel Ştrempel pentru cronicarii moldoveni, Virgil Cândea, Stela Toma şi Nicolae Stoicescu pentru Cantemir, Mircea Anghelescu pentru Heliade, Dimitrie Vatamaniuc pentru Eminescu, Stancu Ilin (asociat cu colegi mai tineri) pentru I. L. Caragiale, Constantin Mohanu pentru Slavici, Teodor Vârgolici pentru Panait Istrati, Traian Radu pentru Tudor Arghezi, Barbu Cioculescu pentru Mateiu I. Caragiale. Acestea sunt numele unor editori de prestigiu, a căror autoritate nu poate fi contestată. O situaţie specială, mai ciudată, are ca editor Mircea Coloşenco: foarte bun în ediţia Ion Barbu, lipsit de spirit critic în ediţia Bacovia, de-a dreptul mediocru, dacă nu dezastruos, alături de Ilderim Rebreanu, în ediţia Rebreanu - ceea ce ne conduce la concluzia că, punându-i la socoteală toate contribuţiile, Mircea Coloşenco este un editor îndoielnic. Rămânem cu nedumerirea de ce nu a fost solicitat Niculae Gheran pentru ediţia Rebreanu. Mircea Coloşenco e un caz ciudat de excesivă creditare din partea coordonatorului colecţiei şi prin el am putea redeschide o discuţie veche despre necesitatea unei îmbinări între factologie şi spirit critic în conştiinţa completă a unui îngrijitor de ediţii. E un bun documentarist şi scotocitor de arhive, căruia ai putea să-i ceri să afle ce număr avea la pantofi Bacovia, dar nu şi să distingă între valorile unor variante, între apocrife şi texte autentice sau să semnaleze o evoluţie a interpretărilor. Pentru scriitorii contemporani impresia creată e că îngrijitorii de ediţii puteau fi uneori alţii: în cazul lui Nichita Stănescu, în loc de Mircea Coloşenco (iarăşi implicat peste competenţele lui) era mai îndreptăţit Al. Condeescu, după cum, în cazul lui Marin Preda, în loc de Victor Crăciun ar fi putut prelua mai bine misiunea, dacă ar fi avut timp, Eugen Simion însuşi, coordonatorul colecţiei, un devotat al prozatorului. În locul Mihaelei Constantinescu-Podocea, care a realizat primele trei volume din ediţia Marin Sorescu, nu văd un contracandidat frapant mai legitim, ca în celelalte două cazuri. Astfel de discuţii nu sunt inutile, pentru că sunt, în fond, discuţii despre competenţele editoriale.

Deşi respectă o structură identică de la un volum la altul, totuşi ediţiile nu sunt realizate într-un spirit ştiinţific unitar. Unele ediţii sunt de opere complete, după cum sunt încheiate deja (Creangă, I. L. Caragiale, Bacovia, Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale - nu cele mai dificile situaţii) sau după cum se anunţă din primul volum (D. Cantemir, O. Goga) sau din primele două, trei sau patru (Slavici, Rebreanu, Arghezi, Istrati, Preda, Sorescu), altele selective (Heliade, Eminescu în primele trei volume). Unele ediţii sunt critice, răspunzând tuturor exigenţelor (Creangă, I. L. Caragiale, Ion Barbu), altele sunt reluări cu un aparat critic simplificat (D. Vatamaniuc realizează în cele şapte volume câte are în final ediţia Eminescu ceea ce aş numi miniaturizarea ediţiei Perpessicius). Unele ediţii, foarte puţine, se bazează pe o cercetare fundamental nouă (antologia Literatura română medievală, ediţia Heliade sunt printre puţinele, dacă nu singurele, realizate special pentru această colecţie şi aducând un beneficiu documentar considerabil), altele, adică cele mai multe, sunt ediţii repetitive, cu adaosuri şi revizuiri documentare, deci reeditări într-o formă doar tipografic nouă (ediţiile Creangă, Ion Barbu, Mateiu I. Caragiale au precedente cu exact aceiaşi realizatori). Demn de laudă este efortul noilor editori ai lui I. L. Caragiale (Stancu Ilin, Constantin Hârlav, Nicolae Bârna), care au reuşit să completeze ediţia anterioară Zarifopol-Cioculescu, ducând-o spre perfecţiune. E un model al genului, un exemplu de cum trebuie recunoscut, asimilat şi depăşit efortul predecesorilor. Pe de altă parte, ediţia Arghezi nu-şi propune decât o sistematizare a operei şi acurateţea restituirii, fără alte ambiţii cerute de o ediţie cu adevărat critică: recunoscând dificultăţile, Mitzura Arghezi şi Traian Radu califică încercarea lor drept "o ediţie de referinţă". G. Pienescu a acuzat că ei ar fi beneficiat subteran de cercetarea sa anterioară şi de experienţa pe care o dobândise în relaţia cu poetul în realizarea ultimei ediţii de autor - deci ar fi în chestiune chiar un fel de plagiat al muncii sale documentare. Această lipsă de omogenitate a calităţii ştiinţifice a ediţiilor din colecţia "Opere fundamentale" e defectul principal. Cele mai vulnerabile s-au dovedit ediţia Goga (unde, după cum a arătat Mircea Popa, I. D. Bălan a rămas cu documentarea la nivelul anilor "70 şi nu a preluat nimic din completările bibliografice ulterioare) şi ediţia Rebreanu (de un amatorism jenant în tot aparatul de istorie literară datorat îngrijitorilor ediţiei).

Dar, rămânând la o apreciere de ansamblu, trebuie să spun că aceste ediţii realizează un fel de bilanţ general, în funcţie de care se vor putea stabili direcţiile de studiu filologic al clasicilor şi al modernilor, pentru a acoperi golurile şi a remedia carenţele. Cu alte cuvinte, de pe această platformă, unde asistăm la o recapitulare a cercetărilor, vedem ce mai e de făcut în domeniul ediţiilor critice. Oricum ar fi (critice sau insuficient critice, complete sau selective, noi sau vechi), ediţiile colecţiei de "Opere fundamentale" rămân de referinţă, un reper (cel mai adesea pozitiv, dar uneori şi negativ, derutant) pentru progresul editării ştiinţifice a clasicilor noştri. Necesitatea de a se raporta la stadiul anterior al cercetărilor rămâne un deziderat de onestitate căruia nu întotdeauna îngrijitorii ediţiilor îi răspund cum se cuvine.

Ar fi minunat să vedem aduse în colecţia "Opere fundamentale" şi repetate aici în condiţii cvasibibliofile ediţiile Alecsandri, Ion Ghica, Anton Pann, Bolintineanu, care sunt deja încheiate şi nu au nevoie decât de retuşuri filologice şi completări documentare (unele oprite de cenzură înainte de 1989). Nu ar aduce nimic nou o reluare (dau un exemplu) a ediţiei Ion Pillat, care a fost deja publicată de două ori. Astfel de preluări sunt simple formalităţi şi nu ar reprezenta adevăratele victorii ale colecţiei. Ar fi bine să fie duse până la capăt ediţiile începute (Cantemir, Slavici, Arghezi, Istrati) - ceea ce nu va fi deloc uşor. Dar şi mai interesant ar fi să se dea un impuls ediţiilor întrerupte la Editura Minerva şi rămase de izbelişte (Titu Maiorescu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.). Ar fi de-a dreptul extraordinar să demareze acele ediţii critice atât de necesare, dar pentru care nu există decât preparative (Arghezi, V. Voiculescu) sau nu există nici măcar premise (Vintilă Horia, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Ştefan Bănulescu şi alţi scriitori contemporani de prima şi - de ce nu? - a doua linie). În concluzie, colecţia "Opere fundamentale" coordonată de Eugen Simion şi-ar realiza cu adevărat misiunea dacă ar fi un stimulent pentru declanşarea unor cercetări noi care să stea la baza ediţiilor critice care ne lipsesc. Nu numai să recapituleze operele clasicilor în ediţii de valoare medie (utile şi ele, fără îndoială), ci să iniţieze (repet) cercetări noi de istorie literară capabile să depăşească stadiul anterior anului 1989 şi să atingă un nivel academic de excelenţă. Eu cred că va fi un astfel de stimulent. Dincolo de unele controverse şi jumătăţi de măsură, premisele sunt dătătoare de speranţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara