Recitalul de dans este un gen de spectacol care a apărut în ambianţa dansului modern, marcând o ruptură faţă de spectacolele clasice care povesteau o istorie ce se desfăşura pe parcursul a două- trei acte. Recitalul a fost forma de expresie artistică a unor personalităţi puternice, de la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, precum Loïe Fuller şi Isadora Duncan, formă venită către Europa dinspre America. Fără a urmări o desfăşurare a acestui gen de spectacol, ci doar consemnând apariţia lui, subliniem că, treptat, el a fost preluat şi de formele de dans neoclasic, neoclasico-modern, expresionist (german) şi chiar de dansul clasic, perpetuându-se până în zilele noastre, în toate aceste stiluri.

În ţara noastră, unde am ars tot timpul etapele, în perioada dintre cele două războaie mondiale, nu mult după importul de spectacole clasice, de factură narativă, au apărut şi recitalurile de dans, pentru că apăruseră şi personalităţile care se puneau mai bine în valoare prin această formulă scenică, precum Floria Capsali, Mitiţă Dumitrescu, Gabriel Negry sau Vera Proca Ciortea. Din anii ’70, de când am început să scriu cronică de dans, am urmărit şi recitaluri, cele mai multe de factură modernă şi contemporană. Miriam Răducanu, Raluca Ianegic, Adina Cezar şi Sergiu Anghel, unii împreună, alţii cu ucenicii lor, sau cu invitaţii lor, precum recitalul lui Ioan Tugearu de la Operă din 1989, dădeau viaţă unor gânduri şi simţiri, în forme concentrate, esenţializate. Mult mai rar însă au apărut spectacolele de recital susţinute de un singur artist, căci, în acest caz, unicul interpret de pe scenă trebuia să poată evoca singur lumea, cu toată bogăţia ei. Asemenea recitaluri au susţinut Miriam Răducanu în 1986, în spectacolul Maria Tănase şi alte portrete, sau Vava Ştefănescu, în 1998, cu recitalul Despre tine, ambele fiind interpretele propriilor lor coregrafii. Cu un an înainte, în 1997, Răzvan Mazilu, a fost interpretul unui one man show, creat de Ioan Tugearu, Jocul de-a Shakespeare. De asemenea, în sfera dansului contemporan, câteva interprete au avut, în ultimul deceniu, apariţii solistice, care nu au depăşit însă consistenţa unor schiţe.
Dar, de curând, a pătruns în această zona rarefiată Sandra Mavhima, care în primăvara acestui an a fost şi autoarea unuia dintre primele filme de dans contemporan din ultimii ani de la noi, în orice caz unul amplu şi consistent, Collective Identity, prezentat şi el în paginile acestei reviste. Activităţile tinerei artiste sunt, oricum, multiple, ea fiind şi curator al Cartierului de Dans şi al revistei ADN şi bucurânduse în acelaşi timp şi de colaboratori fideli, căci spectacolul de acum, ca şi filmul din primărară, au acelaşi producă tor, X şi O Dance Project, în parteneriat cu Rollin Film. Dar revenind la spectacol, recitalul Invisible Twin, creat şi interpretat de Sandra Mavhima pe scena Sălii Noi a Teatrului de Comedie, este un autoportet al artistei, deloc monocord, din contră, scoţând la iveală nu numai geamănul invocat în titlu, ci chiar mai mulţi fraţi gemeni. Prima calitate a creatoare este instumentul de care se serveşie: un corp cu linii foarte lungi şi fine ale mâinilor şi picioarelor, genul de corp, rar, al cărui desen este expresiv şi în repaus. Un corp special şi o mişcare, în anumite momente şi ea specială, aparte, după cum aparte este şi jocul degetelor ei, şi ele neobişnuit de lungi şi pe care ştie să le pună în valoare uneori, ca pe nişte fiinţe cu o viaţă proprie. Recitalul Sandrei Mavhima ilustrează, în diferitele lui secvenţe, diferitele etape din viaţa de dansatoare a artistei, în drumul către sine. Mai întâi, într-o lungă şi largă rochie albă, mişcarea sa evocă o primă fază neoclasico-modernă, în care se mai infiltrează căteva vocabule clasice. Apoi, în secvenţele coregrafice următoare, într-un costum simplu, sumar, sursa proprie a mişcărilor sale iese treptat la iveală, învăluită într-o mireasmă de subtilă senzualitate, notă cel mai adesea absentă la o bună parte dintre dansatorii de dans contemporan, seci în evoluţiile lor abstracte. Născută dintr-o căsătorie mixtă, mişcarea Sandrei Mavhima aduce şi o notă de exotism în peisajul artei noastre contemporane, cu impulsuri originale. Pe scurt, o mare bogăţie de mişcări libere, inedite, ce curg dintr-un izvor spontan, care o singularizează. Anterior filmului din această primăvara şi acestui recital, am mai văzut-o de câteva ori pe Sandra Mavhima dansând şi, de fiecare dată, intuindu-i doar posibilităţile, regretam doar că nu şi-a găsit un coregraf pe măsură. De astă dată, văzând cum mişcările inedite curg dintr-un izvor ce pare nesecat, m-am gândit că o bogăţie ideatică de aceeaşi amploare ar fi binevenită discursului său coregrafic. Intrând într-un club atât de select cum este cel reprezentat de cei trei artişti evocaţi mai sus, Miriam Răducanu, Vava Ştefănescu şi Răzvan Mazilu, obligaţiile care îi revin sunt pe măsură. Mişcarea frumoasă poate plăcea în sine, dar când ea pune în valoare câteva idei, le serveşte drept suport pentru ca ele să se poată ivi în lume, întreaga construcţie coregrafică capătă o amploare şi o greutate care înmieşte bucuria spectatorului.
Apariţia în spaţiul nostru de dans contemporan a unei noi coregrafe - interprete de talia Sandrei Mavhima este un semn al abundenţei inepuizabile de talente, care se pot ivi oricând într- un mediu propice libertăţii de creaţie.