Capacitatea mea de a surprinde până la extaz şi uluire mulţimea de admiratori care mă asaltează s-a manifestat cu încă mai neaşteptată brianţă în clipa în care am făcut publică decizia de a nu mă mai înscrie în cursa pentru preşedenţia republicii. A fost ca o lovitură de trăsnet pentru toţi cei care, punându-şi, pe bună dreptate, toate speranţele în mine aşteptau un miracol în viaţa politică a ţării. Un miracol venind de la cel mai indicat fiu al ei, ultima alternativă, cel de pe urmă parapet în calea preatârziului, speranţa finală de care te agăţi, înainte de a te lăsa în puterea valului înghiţitor.
Este adevărat că opusesem multă vreme rezistenţă celor care trăgeau de mine, cu insistenţa disperării, invocând sărăcia tabloului celor deja înscrişi în competiţie şi argumentând cu crescânda mea popularitate în rândurile tuturor claselor sociale, cu precădere în mediile ce se mobilizează în preajma unei mari cotituri. în realitate, îmi doream această funcţie, pe care nu o mai avusesem, cu toate neajunsurile ce-i sunt proprii şi care numai necunoscute nu-mi erau, mi-o doream după ce, în împrejurări încă neclare, nici anul acesta nu-mi fusese decernat Premiul Nobel - pentru literatură, pentru pace. Alte competiţii, care ar fi fost preşedenţia Uniunii Scriitorilor, nu se ridicau la înălţimea aspiraţiilor mele, a notorietăţii mele - în patrie şi peste hotare.
Spaimele unei campanii otrăvite nu mă atingeau, eram pregătit să fac faţă tăunilor vărgaţi şi viperelor blonde de la televiziune cu capcanele lor mortale în care cu siguranţă n-aş fi căzut. îmi stăteau pe limbă scurte, acide, replici, de acel enorm bun simţ deosebindu-l pe omul iluminat de impostor. Elaborat, mesajul meu pentru arhiplinele săli din principalele oraşe ale statului nu ezita să atace toate gravele probleme întunecătoare de orizont, de la agricultură la sănătate, de la economie la cultură, de la criză la repriză - şi desigur, în alt registru, cu altă celeritate şi profunzime decât ale rivalilor mei, sclavi ai unor partide împingătoare în neant, victime ale unui eronat mod de autoapreciere. Şi nu mărunt era avantajul de a nu fi încarcerat în coloanele vreo unui partid, de a nu fi nici primar, nici senator, nici măcar deputat. Fundamentală se vădea mai cu seamă împrejurarea că, anterior, nu mă epuizasem în sterile junte ori combinaţii, de natură să pună în gardă naţiunea asupra a ceea ce aş putea fi în stare, o dată ales pentru cinci ani.
Încet, dar sigur, toate obstacolele se surpau, inclusiv acela la care profanul se gândeşte în primul rând: partea materială. în fapt propunerile de contribuţii la ducerea campaniei electorale se anunţau copioase, copleşitoare chiar, n-aş fi ştiut ce să fac nici cu jumătate din fondurile ce, cu generozitate, mi se promiteau. Numărul celor care mă implorau să încep a strânge listele depăşea imaginaţia, dacă fiecare ar fi dat cinci lei în bancnotă, aş fi putut pune şi ceva deoparte. George, principalul meu consilier, se arăta sceptic la acest capitol, l-am liniştit însă aducându-i la cunoştinţă acel dicton pe care dacă nu vi l-am spus îl repet acum şi care, dintre toate, îmi e cel mai drag, anume, unde este o necesitate este şi o posibilitate.
Un veto, cu sursa în cavalerii ONG-urilor, s-a referit la vârsta mea înaintată, la suferinţele mele de oase, la lapsusurile în memorie, la dificultatea de a mă ridica de pe scaun, în acele zile ale săptămânii lipsite în nume de litera r - şi de a mă reaşeza, în anii bisecţi. Au tăcut când le-am pus sub nas lista papilor nonagenari, şirul de regi şi împăraţi centenari, ca să nu mai vorbim de robustul Matusalem. Sau de anticul proverb oriental conform căruia nimeni nu e atât de tânăr ca să nu poată muri mâine şi atât de bătrân, încât să nu mai poată trăi încă un an. Lucrurile s-ar fi nuanţat, când m-aş fi gândit la un al doilea mandat, oricum chestiunea nu pretindea urgenţă. Rămâneau în discuţie doar cinci ani, loc în care-mi aminteam o spusă, ce revenea în conversaţiile părintelui meu, cum că anii trec repede, zilele încet.
O listă cu cinci sute de mii de semnături de susţinători se afla în lucru, sub atenta supraveghere a şefului meu de campanie, reputatul specialist Brebenkuk, atâta rămăsese să întreprind, să-mi anunţ candidatura la locul potrivit, care putea fi, de pildă, Grădina Botanică. E aproape de casă şi dispune, chiar lângă poartă, de un punct în care găseşti cafele, pepsi-uri, chips-uri, apă plată.
Vremea era superbă, foarte caldă pentru anotimp, mă puteam înfăţişa într-o bluză de culoarea cerului pur, fantasticele mele cunoştinţe în materie de simbologie mă îndemnau să mă opresc la această culoare. Plănuiam să dăruiesc fiecărui participant la ceremonie o batistă albastră, cu monograma mea. Cam atâta mă ţineau, deocamdată, şi mijloacele. Lozinca de campanie ar fi fost ,,patrie, hopa!", dacă nu irezistibilă, oricum la nivelul intelectual al vastelor tribune sportive. Iar pe afiş, distihul: ,,Singur între atâţia hoţi,/ îi pun în cofă pe toţi". Cu un text asemănător, Gigi şi Dorel au devenit deputaţi europeni. Tonul campaniei ar fi fost necruţător, în cazul când adversarul la al doilea tur ar fi fost Traian Băsescu, crâncen dacă Mircea Geoană, condescendent, când Crin Antonescu. Cu insinuări, neapărat, cu îngrozitoare dări pe faţă, dar fără măgării - reţeta e un patent personal, inimitabil, conţinând elixirul succesului. Vă spun că se poate. Cum nici unul dintre vrăjmaşi nu ştie nimic despre mine, acest handicap urma să-i fie fatal.
Ei bine, cu acest imens capital în traistă, cu mai puţin de un procent în urma dlui Remus Cernea am renunţat la candidatura pentru preşedenţia republicii liberale România, am renunţat fără nici o explicaţie, lăsând pe seama istoricilor viitorului să elucideze misterul. Odată mai mult opinia publică a fost bulversată, ce zic, şocată, inimaginabila mea imprevizibiliate imperativă a operat, imanent, cu urme de neşters. Versiuni circulă mai multe, se enumeră astfel cinci motive principale determinante ale retragerii din arenă, dintre care ultimul, anume lipsa oricărei şanse de reuşită, ar fi prevalat. Cel dintâi se referea la uriaşul val de simpatie ce s-ar fi îndreptat către refugiul meu de sihastru, din Cotroceni, la doi paşi de palatul prezidenţial, o dată adusă la cunoştinţă decizia de a renunţa. A renunţa e totdeauna nobil, merge la inima omului, căci cu toţii renunţăm, mai adesea la ceea ce ne este mai scump. O facem fiindcă aşa vrem, o dată ce altfel nu se mai poate.
Voi duce în mormânt taina, clipa de gheaţă când, spre miezul unei nopţi fatidice, în faţa ecranului de lungimea stepei, am auzit-o pe crainică încolţindu-l pe candidat cu întrebarea de bază: ,,sunteţi o persoană cu expertiză?" Şi el a zis că da. Pe când eu...
