Scriam anul trecut, prin luna august, dacă nu mă înşeală memoria, despre o expoziţie deschisă într-o galerie din Craiova, semnată de artistul Miki Trifan. Am avut norocul să prind vernisajul chiar la deschiderea sa, când artistul experimentalist tocmai se înarmase cu un coif, fabricat dintr-o cască de miner sau de constructor, la care asamblase o rădăcină sau ramură de copac ce ar fi putut să fie coarnele pe care natura i le punea acestuia, preocupat de altceva decât să-i imite frumuseţea, misterul.

Şi acel pasaj avea chiar această semnificaţie, aveam să descopăr abia acum, când Muzeul de Artă din Craiova i-a dedicat o amplă retrospectivă, la împlinirea vârstei de 70 de ani, celui care a fost decenii la rând profesorul de pictură de la liceul de artă din localitate, dascălul generaţiilor de artişti, care şi-au început aici drumul şi au împânzit harta de profil a României. Mai precizez că retrospectiva a fost girată de Claudia Mandi, ea însăşi o fostă elevă de-a profului Mihai Trifan, numele cu care acesta s-a prezentat în sălile muzeului la raport. Şi ce raport! De data aceasta am ratat intrarea în scenă a artistului, sub altă mască, evident, jucându-l, încerc să intuiesc, pe Pazvante, pe care-l înmormântase într-o altă expoziţie, cu nouă ani în urmă. Cum dracul nu face biserici, iată-l întors din drum, prefăcându-se că-şi duce singur crucea cu un sarcasm greu de interpretat, dacă te grăbeşti să-l iei aşa cum se arată la prima vedere. Iar eu l-am regăsit doar în nişte fotografii, postate de prieteni pe net, după eveniment şi din această cauză nici nu mă grăbesc să caut alte interpretări la performance-ul său din deschidere... Ori mai fiind şi altele, pentru că a venit însoţit de sora sa, jucând un personaj, căruia nu-i pun nume dintr-o superstiţie sinceră la invocarea lucrurilor ce nu trebuie spuse. O instalaţie, care traversează aproape dintr-o parte în alta ordinea gândită de curator, a cronologiilor, de va fi fost vreuna, de parcurs de către vizitator, poate să fie una din cheile de interpretare a întregii creaţii a lui Mihai Trifan – şi ea înregistrată într-un set de fotografii, cu autorul în alergare, dar nu pe sensul de curgere a interpretării, ci invers, ca o ironie o sorţii! Aşadar, un cufăr imens, precum acelea folosite prin secolul 19, când negustorii traversau Europa în caravane trase de cai, ori vestul sălbatic din filmele cu cowboy, este aici o imensă cutie a Pandorei, cu fresce dintr-o cultură bizantină, figurate pe toate suprafeţele, dedulcite, însă, la un senzualism mai degrabă dramatic decât iconoclast, din care se revarsă o bandă neagră ce ar trebui să fie drumul spre înălţare, trecând prin triunghiul cu vârful în sus, ca o poartă de intrare în spaţiul sacru al căsniciei, pe care sunt impostate ... perechi de conduri femeieşti, iar, pe verso, şiruri de siluete indecise! Ar mai fi spaţiul de şedere de la mijlocul drumului, canapeaua de stil rococo – alta ironie! – transformată şi ea de pictor printr-o succesiune de scene, în alegorie formală şi nu prea, ce le va da descriptorilor multă bătaie de cap.... În alergare, figurile umane, trasate cu mâna sigură din tuşe groase pe banda neagră a râului, ce traversează încăperi, sunt luate la vale într-o imponderabilitate greu de învins.... e şi viaţa artistului, absorbită aici, în tondo-ul imens de la capătul drumului, urcată la o judecată, mai presus de voinţa sa parcă!

Dacă artistul din fotografii vine pe contrasensul instalaţiei despre care am scris mai înainte, de la sfârşitul prezumat spre început, în sălile muzeului cronologia este inversă, de la lucrările recente spre cele de demult, nu neapărat într-o ordine exactă. E un rafinament în lucrările din urmă, dat mai ales de acurateţea formei, aşezate în culori antinomice sau în alb şi negru, amintind cumva de exactitatea cu care Picasso îşi contura personajele, într-un film celebru, realizat de Renoir prin anii cincizeci ai secolului trecut, din trăsături simple, dar atât de expresive, gata să răstoarne orice logică şi trecând virtuos într-o expresivitate rezumată chiar din imediateţea constituirii lor pe pânză. De aici încolo sunt punctate toate modele (intenţionat nu le spun curente!) prin care a trecut arta românească în ultimi 40 –50 de ani, rămânând, totuşi, foarte personale abordările, strălucitoare uneori, chiar şi atunci când tehnica de lucru îl aminteşte pe Ţuculescu, de exemplu, ori fac trimitere la fovişti, deşi, spre deosebire de aceştia, tuşele folosite de Mihai Trifan sunt mai apăsate, încărcate cumva de o materie ce nu şi-a eliberat toată lumina. Cariera sa, coincidentă cu cea didactică, nu putea ocoli aceste reprize de raportare la contigent, decât dacă şi-ar fi dorit expres să facă asta, ceea ce s-a întâmplat, totuşi, mai târziu, prin exerciţiile exhibitive ale performance-urilor, venite, vai, atât de târziu în câmpul vizual al artei contemporane, căreia nu-i spun craiovene, deşi artistul şi-a legat numele numai de acest loc, pierzând nemeritat confruntarea cu alte experimente de vârf ale artiştilor din România. Poate să fie doar o aparenţă, pentru că traseul epic individual este de descoperit, iar forma unui figurativ gestualist, invocat în dreptul unor artişti mai tineri, aici îşi are sorgintea, în atât de surprinzătoarea operă (o discutăm în întregul său) a lui Mihai Trifan. Ieşirile din spaţiul local sunt numeroase, dar, bănuiesc, au fost inconsistente, altfel el ar trebui aşezat în linia întâi a numelor ce se legitimează să fie exponenţiale pentru arta românească. Rămâne însă remarcabilă ironia cu care se expune mai întotdeauna împotriva aparenţelor, de exemplu, într-o lucrare, „Eu şi Andy Warhol”, ca atlet înflăcărat al unor glorioase experimente: chipul cadaveric al marelui artist american al pop-art-ului, înconjurat, ca într-o icoană bănăţeană, de portretele în serie ale Marilynei Monroe, se revitalizează prin silueta marginală a lui Mihai Trifan, declamatorul unui discurs deja redundant, în raport cu circulaţia temei! Sunt multe treceri, prin forme de exprimare mai degrabă baroce, oricât de modernist s-ar reclama ele din curentele traversate de-a lungul vieţii, captând, bineînţeles, cu acea tuşă locală – îi spun aici oltenească – luată de pe obiectele de bâlci şi recuperate prin filtre de o subtilă performanţă culturală, în secvenţe memorabile. Imaginaţi-vă acum, la închiderea acestui text, o Fecioară perorând pe scena unei întâlniri populare, cu îngeri dolofani supraveghind de deasupra faldurilor unei cortine de bâlci, ce încadrează scena, cu credincioşi mai degrabă hlizindu-se amuzaţi, decât căzuţi în extaz mistic! Sigur că expoziţia de la Muzeul de Artă din Craiova nu este o recuperare integrală a unuia dintre cei mai importanţi artişti ai locului, dar muzeificarea „Omului colaj” este un pas spre recuperarea sa, fie şi atât de târzie... O colecţie permanentă a acestuia în muzeul craiovean ar fi binemeritată.