Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Oldies but goldies! de Marius Chivu


Volumul cu cele 50 de sonete, scos de Mircea Cărtărescu la finele anului trecut, ar fi trebuit să apară în anii î80 ca un volum distinct şi poate înaintea Poemelor de amor (1983), unde ciclul de sonete număra doar 20 de texte. Din acel ciclu, unul singur nu este reluat în această carte mai mult de jumătate inedită. Pe ici, pe colo, există chiar şi mici modificări în textele cunoscute, neesenţiale însă. Cartea, aşa cum o arată încă din titlu (frumos de simplu) este însoţită cu desene semnate de Tudor Jebeleanu, nimeni altul decât autorul copertei Poemelor de amor. Aceasta ar fi mica istorie a sonetelor.

De ce a ales Mircea Cărtărescu să le publice abia cum, la o distanţă atât de mare de momentul când au fost scrise? Şi după ce şi-a anunţat retragerea de la festinul poeziei. Acest volum de sonete a apărut concomitent cu antologia Plurivers de la Humanitas şi are, evident, (şi) o altă semnificaţie, nu doar în sensul unei simple recuperări nostalgice a unei vârste poetice trecute. În Dragostea (1992), subintitulat poeme 1984-1987, volum cumva bilanţier, adunând restul de poeme de până la scrierea Levantului, există un poem, Rana, de care mi-am amintit citind aceste sonete: „o să suport condescendenţa tinerilor / o să las nasul în jos când o să vină vorba despre poezie, o să fac traduceri / ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc, / sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe / atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte / şi o să am succes «de prestigiu», mi se va spune «autorul poemelor de amor», / precursorul lui Dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...” Desigur, succesul acestei cărţi se va lega invariabil şi de prestigiul autorului. E absolut normal. De altfel, nici Mircea Cărtărescu însuşi nu-şi închipuie altceva. Vremea acestor poeme a trecut, nu însă şi frumuseţea lor (unele sunt de-a dreptul splendide, cum sunt cele de la paginile 53, 67 şi 80, şi nu-mi explic cum de au rămas pe dinafară atunci). De aceea, această carte numai cu sonete este un dar. Un dar pe care Mircea Cărtărescu îl face în primul rând fanilor, tuturor acelora care îi iubesc poezia până la recitirea şi recitirea poemelor arhicunoscute. Pentru ei, Mircea Cărtărescu a ales să publice această carte, oferindu-le (în sfârşit) versuri inedite (chiar dacă nu noi), perfect onorabile şi în ochii celor mai pretenţioşi dintre cititorii lui.

Cu alte cuvinte, această carte nu vizează un succes de prestigiu, pe care oricum îl va avea, dar este un gest născut tocmai din generozitatea prestigiului. Mircea Cărtărescu ar fi putut foarte bine să nu publice niciodată sonetele ocolite odată şi nu ar fi avut nimic de pierdut. Cu atât mai mult cu cât, în acest an, a fost prezent în librării cu alte două cărţi: Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli... şi, deja menţionata, Plurivers, iar cu această a treia carte oricum a riscat să-şi atragă noi invidii mioritice.

Literar vorbind, ce se (mai) poate spune despre aceste sonete? Bineînţeles, poartă aerul timpului în care au fost concepute şi sunt rupte din creaţia de atunci a poetului. Sonetul „eşti modestia întruchipată...” pare un preludiu la Aerul cu diamante al lui Florin Iaru, iar sonetul „ştii cu ce seamănă noaptea asta?” te trimite cu gândul la Fata cu şosete de diamant, un poem care îşi trăieşte acum a doua tinereţe. Dar să facem referiri exclusiv la textele inedite! Reapare Annabel Lee, pantalonii şi cămăşile sunt vorbitoare, două bacterii discută despre stele şi se cred „eroi de epopee” ca-ntr-un desen animat marca Pixar, Bucureştiul e scăldat din nou în jerbe fanteziste, iubita este un personaj chagallian... Găsim aici aceeaşi exuberanţă lexicală şi îmbinarea perfectă între inteligenţă şi fantezia debordantă, puţin mai strunită datorită formei fixe restrictive a genului, deşi, tehnic vorbind, sonetele nu sunt deloc ortodoxe. Retorica este, cum o ştim, sincopată, dar muzicală; cumulativă, aluvionară şi, în egală măsură, cursiv-prozaică. Frapează încă instrumentarul eterogen, simultaneitatea registrelor şi tentativa de a turna în forma sonetului poemele unui lexic eteroclit plin de elementele civilizaţiei tehniciste, industriale, de consum, precum şi tonul ironico-parodic, sarcastic uneori. Semn că rezistenţa noastră în faţa reprezentării unui nou lirism este încă destul de puternică. Nu lipsesc nici savuroasele referinţe culturale, mai mult sau mai puţin ascunse în text.

Aşa cum s-a vorbit şi la apariţia Poemelor de amor, erosul, în jurul căruia gravitează toată retorica sonetelor, este unul fantast, himeric, construit. Sonetele pot fi subversive pentru un cititor naiv care nu se opreşte doar la degustarea spectacolului literaturii în sine. Cum frumos spunea Radu G. Ţeposu, retorica e cea care sugerează o nouă omogenitate.

S-a rostit deseori cuvântul avangardism, însă poetul nu-şi arogă nici un drept: „nu o galerie de arte ci mai curând această realitate / e avangarda avangărzii, planşă de anatomie / la care e înhămat nu un chevrolet ci un cal de povară / alunecând de-a lungul unei bunăvoinţe de sfoară”, chiar dacă unele versuri sunt suprarealiste de-a dreptul: „ca două bomboane în pantaloni de velur albăstrui şi în ciorapi de mătase / înşurubând pe asfalt îmbrăţişări fără rost, apos-veninoase / ca yin şi yang chinuind un flipper bubos într-un şantan din fanar”. Şi s-a vorbit îndeosebi de ironizarea poeticului dublată de valorificarea lirică a prozaicului, a banalului cotidian, iar acest tablou complet de sonete nu slujeşte altceva. Fie şi numai versurile de deschidere a câtorva poeme, aşezate unul după altul, pot fi definitiv relevante în acest sens: „am vrut să trec prin lumea asta perfectă nevăzut asemeni unui narator omniscient”, „momentele de iluminare sunt rare”, „găsesc tot mai puţine lucruri care merită să fie scrise”, dar „vă avertizez: în acest poem voi fi deosebit de profund”. Se simte însă imediat că reprezentările poetului au destulă forţă pentru a valida (cum e cazul tuturor marilor scriitori) lumea textuală în care trăim la un moment dat. Or viziunea e totul.

O observaţie amuzantă şi nu lipsită de semnificaţie. În ciclul din 1983, versurile preluate de la alţi scriitori - subiectul intertextualităţii, cum ar veni -, erau subliniate prin caractere italice. Această prudenţă nu i-a împiedicat pe unii, dacă nu cumva mă înşel, să vorbească despre plagiat. Ei bine, acum textul poetic nu mai marchează vizibil convenţia, semn că şi priceperea noastră într-ale poeziei postmoderne a crescut. Şi acest lucru i-l datorăm inclusiv lui Mircea Cărtărescu.

În câteva cuvinte, un calup semnificativ de poeme cu acelaşi Cărtărescu pururi tânăr, înfăşurat în mantia poeziei.




Mircea Cărtărescu – Tudor Jebeleanu, Cincizeci de sonete cu cincizeci de desene originale, Editura Brumar, Timişoara, 2003. 106 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara