Dorind să le dăruiască copiilor cât mai multe bucurii în prejma Sărbătorilor Crăciunului şi să le deschidă, totodată, gustul pentru lumea muzicii, a dansului şi a imaginii, în genere, Opera Naţională Bucureşti a prezentat, pe la mijlocul lunii decembrie, prima premieră de balet a acestei stagiuni, un spectacol după basmul atât de cunoscut şi îndrăgit al Fraţilor Grimm, Albă ca Zăpada, însoţit însă şi de o serie de alte evenimente: în foaier o expoziţie de pictură a unei fetiţe de opt ani, Rafaela Enea, elevă a profesorilor Marian şi Victoria Zidaru, cu imagini încărcate de candoarea şi savoarea vârstei, dedicate Albei ca Zăpada şi celor şapte pitici şi în pauza spectacolului lansarea cărţii de poveşti Vrăjitoarea din vis, de Costin Bratu, apărută la Editura Didactică şi Pedagogică.

Albă ca Zăpada, lucrare muzicală în două acte scrisă de Cornel Trăilescu, care a şi dirijat-o, a mai fost montată pe scena Operei bucureştene în urmă cu 22 de ani, de Doina Andronache, de astă dată baletul fiind pus în scenă de Francisc Valkay. Faţă de versiunea anterioară, cea datorată lui Francisc Valkay a renunţat la o serie de momente din primul act (dansul şarpelui, al păsării etc.), care o încărcau inutil, îndepărtând-o de firul poveştii, iar tabloul cu florile, ciupercuţele, gâzele şi animalele pădurii, tablou realizat precumpănitor cu elevii Liceului de Coregrafie Floria Capsali, este mult mai reuşit în actuala versiune, de calitate fiind şi dansurile de curte, în stilul clasic, tradiţional. În ambele versiuni partea forte o constituie dansurile piticilor, interpretaţi de astă dată de Cristina Mitu, Clarisa Cristea, Cleopatra Rogalski, Laura Argeşanu, Răzvan Marinescu, Mircea Ioniţă şi Ovidiu Chiţanu, ca şi muzica acestor dansuri, o partitură ce se impune de-a lungul spectacolului cu pregnanţa unui şlagăr. La farmecul spectacolului au contribuit substanţial şi costumele şi mai ales decorurile inspirate, al palatului sau al căsuţei piticilor, realizate de Adriana Urmuzescu.

Desigur, nu putem compara mere cu pere, adică versiunea contemporană a spectacolului Albă ca Zăpada, realizată de Angelin Preljocaj şi prezentată de curând pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, cu cea clasică a lui Francisc Valkay de la Opera bucureşteană, pe aceasta din urmă putând-o aprecia numai în funcţie de ceea ce şi-a propus coregraful şi de ceea ce a reuşit să realizeze. Ceea ce diminuează valoarea acestei ultime versiuni sunt, în principal, greşelile de regie. Coregraful a renunţat la introducerea în povestea lui dansată a oglinzii, adică a eliminat punctul nodal al conflictului. Nu se mai poate înţelege, astfel, de ce frumoasa regină şi mamă vitregă a Albei ca Zăpada, o dansatoare de mare clasă, Adina Tudor, se deghizează dintr-odată, la sfârşitul primului tablou, într-o bătrână vrăjitoare şi pleacă nu se ştie încotro, înainte chiar de a da ordin vânătorului să o omoare pe fiica ei adoptivă, geloasă din cauza frumuseţii înfloritoare a acesteia. Oricât de strălucitoare ar fi Adina Tudor în rolul reginei şi oricât de convingătoare în cel al vrăjitoarei, lipsind complet motivaţia comportamentului ei, naraţiunea se pulverizează. Vânătorului, interpretat cu toată dăruirea de Vicenţiu Popescu, i s-a încredinţat o partitură coregrafică de un dramatism care ar putea fi din altă poveste, în timp ce Cristina Dijmaru în rolul Albei ca Zăpada şi Robert Enache în rolul prinţului salvator, par să fie doi buni interpreţi ai unor pas de deux-uri dintr-un recital, şi nu două personaje cărora trebuie să le confere veridicitatea şi căldura necesare acestora. De altfel, nu se prea înţelege cum revine la viaţă Albă ca Zăpada, căci nici nu-i sare mărul din gât şi nici măcar nu o trezeşte sărutul prinţului, ca în Frumoasa din pădurea adormită. În fine, când, în ultimul tablou al spectacolului, Albă ca Zăpada şi prinţul intră în palat, regele, interpretat în rest cu prestanţa necesară de Antonel Oprescu, nu are nici măcar o tresărire la vederea fiicei mult iubite care în mod neaşteptat i s-a întors acasă, dar nici Albă ca Zăpada nu dă vreun semn că s-ar bucura să îşi revadă tatăl, ci îşi începe cu aplomb partitura de dans. Doar graba ar putea explica, plauzibil, aceste scăpări de regie, altfel de neînţeles la un dansator şi un coregraf cu o carieră de amploarea celei a lui Francisc Valkay. Poate că puţin răgaz acordat creatorului l-ar putea îndemna să îşi revadă spectacolul, care, cu unele retuşuri, ar putea deveni un căutat spectacol pentru copii.