Am asistat la actuala premieră a
lui Oedip la Opera Naţională Bucureşti.
Ne-am pus, încă de la început,
întrebarea de ce acest spectacol na
fost pregătit pentru Festivalul
Internaţional „George Enescu” care sa
încheiat de curând. Ulterior, am
aflat că el era cerut de Asociaţia Internaţională
„Opera Europa”, care a organizat în
această perioadă o întrunire a oamenilor
de teatru europeni la Bucureşti. Era
un context important pentru a se prezenta
o nouă producţie a capodoperei enesciene,
care va intra în repertoriul teatrului.
Orice nouă montare este aşteptată
cu interes pentru că ea traduce scenic
o viziune a creatorilor contemporani a
operei Oedip.
Am avut şansa să văd toate reprezentaţiile
spectacolului, de-a lungul timpului,
pe care se cuvine, doar, să le enumerăm.
În 1958, a fost premiera naţională
la două decenii de la cea mondială din
1936, de la Paris, sub conducerea muzicală
a lui Constantin Silvestri, în regia lui
Jean Rânzescu, decoruri Roland Laub.
Acest spectacol care a întrunit o garnitură
de aur a liricii româneşti ce-i cuprindea
în rolurile principale pe: David Ohanesian,
Nicolae Secăreanu, Alexandru Enăceanu,
Ladislau Konya, Ionel Tudoran, Elena
Cernei, Zenaida Pally, Valentina Creţoiu
şi alţii a intrat într-o antologie a teatrului
liric românesc, repurtând numeroase
succese şi pe plan internaţional, la Atena,
Paris, Moscova.
În 1991, Cătălina Buzoianu, alături
de scenograful Cătălin Ionescu-Arbore
şi de maestrul Mihai Brediceanu, la
pupitru, a prezentat o nouă montare,
cu Attila Kovacs în rolul titular.
În 1995, Andrei Şerban împreună
cu Cătălin Ionescu-Arbore şi sub bagheta
lui Cornel Trăilescu a construit un spectacol
cu numeroase sugestii politice care, în
timp, şi-au pierdut valabilitatea, fiind
destul de contestat.
În 2003, Petrika Ionesco, Cătălin
Ionescu-Arbore scenograf, Ernst
Märzendorfer, la baghetă, şi Ştefan Ignat,
în rol titular, au prezentat o superpoducţie
care a suscitat un real interes.
În 2009, s-a pregătit o coproducţie
a Operei Naţionale cu Théâtre du Capitole,
Toulouse, în regia lui Nicolas Joël, sub
bagheta lui Oleg Caetani, cu Franck
Ferrari, în Oedip.
Ultima producţie care o precede
pe cea actuală a fost cea a Andei Tăbăcaru-
Hogea, în 2011, în scenografia Vioricăi
Petrovici şi sub bagheta lui Tiberiu Soare,
cu Ştefan Ignat în rol titular.
Spectacolul actual s-a desfăşurat sub
conducerea orchestrală a lui Adrian
Morar şi a beneficiat de o echipă de artişti
din străinătate: regizorul argentinian
Valentina Carrasco, scenograful Blanca
Anón, Barbara Del Piano (costume),
Peter van Praet (lighting design), Esterina
Zarrillo (video).
Ne propunem să analizăm această
reprezentaţie fără nicio prejudecată şi
fără a o raporta la producţiile anterioare.
După opinia noastră, realizatorul
unei astfel de anverguri artistice are
datoria să-l cunoască foarte bine pe
Enescu pentru a pătrunde în substanţa
profundă a muzicii sale. Trebuie să
recunosc că Oedip rămâne o capodoperă
a spiritului enescian şi, poate, una dintre
lucrările cele mai complexe, antrenând
o gândire filosofică, existenţială asupra
fiinţei umane, care s-a impus în muzica
secolului al XX-lea.
Caietul program ne-o prezintă pe
regizoare ca pe o pasionată cercetătoare
a lucrării enesciene. Menţionăm că a
înscenat Oedip recent, în colaborare cu
Àlex Ollé la Teatrul La Monnaie din
Bruxelles şi la Teatrul Colón din Buenos
Aires, urmând ca această producţie să
fie prezentată în 2016 şi la Royal Opera
House, Covent Garden din Londra.
Transpunerea unui mit în
contemporaneitate presupune găsirea
acelor procedee şi modalităţi artistice,
simboluri teatrale prin care o echipă de
realizatori îşi poate defini concepţia,
bineînţeles, respectând partitura muzicală,
dar şi datele esenţiale ale libretului.
„Pornind de la metafora nisipului spulberat
de vânt şi măturat de valuri, care acaparează
totul”, se precizează în program, „regizoarea
şi echipa au reconstruit scenă de scenă,
povestea lui Oedip, revenind mereu la
această imagine ce se metamorforează
continuu pe parcursul spectacolului”.
Este un punct de vedere de la care s-a
plecat şi care devine o emblemă simbolică
a întregii reprezentaţii.
Am înţeles, fără îndoială, că regizoarea
a dorit să gândească lucrarea de la
particular spre general, mitul lui Oedip
devenind, în accepţiunea sa, istoria
dureroasă a omului în lupta sa cu destinul
nedrept şi intolerant. Ideea este corectă,
dar, din nefericire, realizarea întregului
spectacol suferă distorsiuni flagrante
printr-o inconsecvenţă de a-şi demonstra
şi argumenta vizual opinia. Spectacolul
liric, din punctul nostru de vedere, este
un ansamblu de elemente care concură
într-o simbioză la actul de creaţie, pornind
de la suportul literar (libretul), muzica,
decorul, costumele, luminile, mişcarea
în spaţiu scenic. De multe ori se creează
confuzii şi inadecvări cu partitura, atunci
când ideea nu este slujită cum trebuie.
Regizoarea mărturiseşte că aderă la
filosofia nietzscheană şi foloseşte simbolul
clepsidrei, ca semn al eternei reîntoarceri,
al scurgerii inevitabile a timpului implacabil,
fiind obsedată de aceasta. De fapt, nisipul
înseamnă disoluţie, efemer, nimicul, iar
inserţiile textelor de pe cortină (nu se
precizează, însă, de cine au fost scrise)
demonstrează, până în cele din urmă,
teza sa, cea a nimicniciei fiinţei umane,
care într-o zi va dispărea. Sunt idei
filosofice pe care le agreează, dar, din
păcate, ele se îndepărtează cu mult de
textul lui Edmond Fleg şi de mit.
Oedip îşi clamează în libret înfrângerea
destinului său, atunci când îl distruge
pe Sfinx, dar şi în final, pentru că el este
conştient că, deşi a fost o jucărie în mâna
zeilor nemiloşi, prin forţa şi puterea
de a-şi accepta soarta nedreaptă, s-a
mântuit, asigurându-şi în final acea
ataraxie, linişte interioară dinaintea
dispariţiei. Or, în spectacol această
dimensiune nu se mai simte.
Eriniile, zeiţele malefice care îl
urmăresc pe om ca nişte moire, în lupta
sa cu destinul, reprezentate vizual
prin trei fetiţe cu găletuşe de nisip
care reapar obsedant, se reîntâlnesc şi
în actul al IV-lea. După opinia noastră,
acest act este, poate, cel mai special
ca scriitură şi gândire filosofică din creaţia
enesciană. Se simte acea linişte sufletească
şi în muzică, se atinge sublimul. Oedip,
după orbire, ajunge pe malul mării în
spectacol, şi nicidecum la Colon, în Atica,
ca în libret, unde va fi primit cu bunăvoinţă
şi dragoste de regele Tezeu pentru a-l
conduce spre acel crâng al eumenidelor,
zeiţele bune care-l vor accepta în spaţiul
lor. Din păcate, cele trei fetiţe, care au
fost de-a lungul spectacolului simbolul
eriniilor, reapar aici în mod nefericit şi
inadecvat cu ideea mitului. Tezeu devine,
în mod ridicol şi grotesc, un fotoreporter
care fotografiază continuu. De ce şi pe
cine? Pe malul mării se află o mulţime
de oameni, deşi în libret sunt numai
bărbaţii atenieni ai lui Tezeu. Aceştia
poartă valize, fotografiază cu telefoanele
mobile marea şi un vas. Cine sunt aceştia?
Nu se mai înţelege nimic. Dispare
total acea stare sacră, pe care o transmite
acest moment. Se trece din mit, din acea
magie a eliberării sufleteşti a eroului în
derizoriu, în banal, distrugându-se o
imagine emoţională, aproape liturgică.
Eroul este îngropat în nisip de fetiţele
cu căldăruşe, după ce dansează cu ele
ca un copil. Valurile mării vor spăla totul,
concluzia fiind sceptică, dezarmantă,
nu mai rămâne nimic. După opinia
noastră, se diluează şi se şterge şi mitul.
Actul al IV-lea este total nerealizat în
spiritul operei enesciene, din nefericire.
Au fost două momente care mi-au
plăcut: apariţia Sfinxului din dune de
nisip şi tabloul ciumei, care a beneficiat
de contribuţia remarcabilă a corului, ca
de fiecare dată, condus admirabil de
maestrul Stelian Olariu. Plasarea în
spaţiul de joc a coriştilor a fost excelentă.
Din punct de vedere muzical şi artistic,
spectacolul a beneficiat de o echipă
onestă care şi-a dat silinţa de a răspunde
la intenţiile regizorale dar şi de a fi la
înălţimea lucrării.
Relev, în primul rând, pe interpretul
titular, baritonul Davide Damiani,
care a reuşit, în special în partea a doua
să ne impresioneze şi teatral, fiind un
actor care-şi trăieşte cu putere de
transmisie rolul. Vocal, el şi-a construit
foarte nuanţat personajul, dar mai
ales fraza, conferindu-i acea forţă dramatică
pe care o solicită partitura.
În Iocasta, am revăzut-o pe mezzosoprana
Sidonia Nica, care s-a străduit să fie
convingătoare, mai ales în actul al IIIlea.
Un rol important şi foarte dificil este
cel al sfinxului, care solicită o voce de
contralto cu o culoare timbrală specială.
Are rezonanţe telurice, moduri de
exprimare dramatică, atunci când
este învins. Tânăra mezzosoprană Sorana
Negrea căreia îi urmăresc cu interes
traseul şi dorinţa de a se integra într-un
repertoriu, de această dată a fost nefericit
aleasă. De la Mrs. Page din „Falstaff” de
Verdi la Sfinx este o cale lungă şi
grea. Nu posedă asemenea calităţi,
dar este posibil ca regizorul spectacolului
să nu fi dorit o astfel de viziune. S-a
conturat mai mult aceea a unei femei
cu păr lung, lascivă şi provocatoare, care
încearcă să-l seducă pe Oedip. Şi aici
viziunea este departe de mit. Când îl
înfrânge pe sfinxul cu trup de femeie,
Oedip se apropie de el, şi-l îmbrăţişează
ca pe o iubită, rămânând cu părul ei în
mână, atunci când sfinxul dispare. Mi
s-a părut forţată o asemenea ipostază,
cu atât mai mult cu cât sfinxul este un
duşman pe care eroul îl înfrânge, un
monstru care ucide şi domină cetatea
Tebei.
Sorana Negrea e depăşită de partitură,
poate ar fi fost necesară o amplificare
cu lavalieră a vocii pentru a suna la o
altă dimensiune. Mă-ntreb, de ce nu a
fost folosită mezzosoprana clujeană
Andrada Roşu, singura artistă la ora
aceasta care ar fi putut susţine partitura.
Ala Cheptini a fost o Antigonă exact
cum trebuia, conferind rolului acea aură
de nobleţe şi bunătate.
Excelent ni s-a relevat Horia Sandu,
în Tiresias şi ca formă vocală, dar şi prin
apariţie.
În celelalte roluri interpreţii s-au
străduit să dea fiecărui personaj consistenţa
unei interpretări muzicale, dar şi actoriceşti:
tenorul Lucian Corchiş, în Laios (cu o
dicţie remarcabilă în franceză), Marius
Boloş, în Marele Preot, Dan Indricău (un
Creon crud, impunător şi oportunist),
Liviu Indricău (Păstorul) cu accente
dramatice în voce, Florin Simionca
(Phorbas), Vicenţiu Ţăranu (deservit
total de viziunea asupra lui Tezeu, de
altfel, un bun profesionist), Mihnea
Lamatic în Paznicul, Antoaneta Bucur
în Meropa şi Zoica Şohterus - O femeie
tebană.
La pupitrul dirijoral s-a aflat Adrian
Morar, un muzician serios şi aplecat
întotdeauna spre cunoaşterea şi înţelegerea
subtilă a partiturii. El a mai dirijat opera
şi acest fapt se observă evident.
Decorurile sunt minimaliste, slujind
intenţiile regizoarei care foloseşte şi
proiecţii sugestive pentru ilustrarea
ideilor. Costumele, după opinia mea,
sunt deficitare, dar şi ele sugerează
atmosfera contemporană a spectacolului.
Am plecat de la teatru cu un sentiment
de tristeţe şi neîmplinire personală. Îl
preţuiesc mult pe Enescu în această
capodoperă şi m-am simţit frustrat de
o înscenare modernă, de multe ori
inadecvată ideilor libretului şi ale marelui
compozitor român. Mi-am pus mai multe
întrebări la care n-am fost capabil să
răspund, am fost nemulţumit de unele
confuzii pe care regizorul spectacolului
le-a comis în demonstrarea construcţiei
sale.
Putem fi sau nu de acord cu ideile
Veronicăi Carrasco, dar ce am văzut nu
a fost conceptual şi nici vizual Oedipul
enescian. Păcat!
