Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Şocul normalităţii de Tudorel Urian


În general, cărţile semnate de şefi de state în exerciţiu sînt primite cu rezerve de opinia publică. Suspiciunile vizează persoana care a scris respectiva carte (însuşi şeful de stat sau unul dintre consilieri?), capacitatea celui în cauză de a fi perfect obiectiv în judecata diverselor evenimente politice în care a fost implicat (tentaţia de a se proiecta într-o lumină cît mai favorabilă în ochii electoratului, uneori în detrimentul adevărului) şi posibilitatea sa de a rosti întregul adevăr (orice om politic ştie lucruri care nu trebuie să ajungă la urechile opiniei publice). De aceea, apariţia cărţii unui lider politic este percepută, de obicei, nu ca un eveniment editorial, ci ca un episod al luptei pentru putere: se plătesc poliţe adversarilor politici, se supralicitează semnificaţia patriotică a propriilor fapte, se dă o interpretare convenabilă unor acţiuni controversate, se lansează idei cu priză la electorat. În cazul unei cărţi-interviu, interlocutorul omului politic este, cel mai adesea, un jurnalist cuminte, ales cu grijă, pentru a-i ridica la fileu mingile necesare impunerii imaginii sale de campion al cinstei şi luptător neostenit pentru victoria democraţiei.

Marele şoc din finalul unui secol scurt, dialogul dintre Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu face notă discordantă între cărţile de cumetrie menite să scoată la lumină calităţile ştiute şi neştiute ale marilor bărbaţi de stat din vremea noastră. În primul rînd, Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu nu au nimic de împărţit. Ion Iliescu este preşedintele României, iar Vladimir Tismăneanu este cetăţean american, profesor de ştiinţe politice la University of Maryland, unul dintre principalii specialişti ai momentului în problemele comunismului şi postcomunismului. Ion Iliescu este principalul reper al social-democraţiei româneşti de după 1989, iar Vladimir Tismăneanu nu face un secret din opţiunile sale politice liberale. Mai mult decît atît, după 1989 Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre criticii duri ai politicii regimului Iliescu. Avînd în vedere antecedentele autorilor, nu puţini au fost cei şocaţi de apariţia acestei cărţi. Adversarii actualei puteri au văzut în publicarea ei la începutul unui an electoral „demisia morală” a politologului care, conştient sau nu, i-ar fi conferit „legitimitate politică” lui Ion Iliescu. Să fim serioşi. Legitimitatea politică a lui Ion Iliescu este dată de alegerile pe care le-a cîştigat (în trei rînduri), nu de apariţia acestei cărţi. Modelul avut în vedere de Vladimir Tismăneanu (lui îi aparţine iniţiativa realizării volumului) a fost dialogul dintre fostul preşedinte al Poloniei, Wojciech Jaruzelski şi fostul disident Adam Michnik. Nici măcar Michnik nu a scăpat de acuze similare la vremea apariţiei discuţiei sale cu generalul Jaruzelski, deşi acolo lucrurile erau şi mai clare, istoricul polonez fiind un fost deţinut politic al regimului comunist.

Publicarea dialogului dintre Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu este un semn de normalitate şi o mare şansă pentru cititorii destupaţi la minte, apţi să analizeze puncte de vedere alternative. Prima calitate a acestei cărţi rezidă din chiar faptul că acest dialog a fost posibil. Şi Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu ar fi avut toate motivele să evite discuţia sau să o amîne pînă după expirarea mandatului actualului preşedinte. Ion Iliescu risca să fie pus în faţa unor întrebări incomode şi, eventual, a unor comentarii post factum mai puţin sau deloc elogioase. Tismăneanu, la rîndul său, risca să fie acuzat (a şi fost) că asemenea unor buni amici ai săi (Emil Hurezeanu, Dan Pavel) s-a vîndut cui nu ar fi trebuit de dragul unor avantaje obscure. Repet, publicarea cărţii este un semn de normalitate şi curajul ambilor autori de a o face posibilă, înfruntînd reproşurile celor din imediata lor apropiere, trebuie salutat.

Se poate vorbi de existenţa a doi Ion Iliescu pe parcursul acestei cărţi. Primul este cel care face o analiză din interior a regimului comunist şi a cauzelor care au dus la colapsul acestuia în 1989. Este o analiză amară, a unui om care a crezut sincer în valorile socialismului şi care a văzut degradarea tot mai grotescă a regimului comunist pînă la un bilanţ pe care astăzi îl consideră „globalement negatif” (vezi p. 153). Critica pe care Ion Iliescu o face regimului comunist este necruţătoare şi ea nu iartă pe nimeni. El demonstrează că, în pofida ideii generalizate potrivit căreia stalinismul ar sta la originea falimentului comunismului, semnele nocivităţii sistemului au devenit vizibile încă de pe vremea lui Lenin: „ Ion Iliescu: (...) Exclusivismul, maniheismul, intoleranţa au fost la Lenin componente esenţiale, atît în abordarea teoretică a problemelor legate de preluarea puterii, organizarea şi rolul statului, cît şi în practica exercitării puterii după revoluţie. Deci, nu se poate rezuma totul la Stalin şi stalinism. (...) Sistemul însuşi a pornit din start pe o bază nocivă, fiind viciat de modul deformat în care s-au raportat la putere creatorii lui. (...) Lipsa de deschidere, respingerea alternativei, neacceptarea altor opinii duc, pînă la urmă, la osificare şi la anihilarea forţei unei ideologii.” (p. 78) În calitate de insider, actualul preşedinte al României realizează şi cîteva portrete admirabile ale unor lideri comunişti mai vechi sau mai noi (inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu). Cu luciditate şi sinceritate el pune în evidenţă calităţile şi defectele umane ale acestora, mărturie importantă capabilă să confere unghiuri noi de interpretare specificităţii regimului comunist din România. Ion Iliescu are chiar curajul să vorbească despre „patriotismul, care nu li se poate, totuşi, nega” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu (vezi p. 150). În cîteva rînduri, Vladimir Tismăneanu încearcă să-şi introducă interlocutorul pe teritoriul fascinant al istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întîmplat dacă ţările din Est ar fi acceptat Planul Marshall? Unde ar fi ajuns cehii cu reformele dacă sovieticii nu ar fi intervenit în 1968), dar preşedintele refuză aceste exerciţii de fantezie, mulţumindu-se cu rolul de analist al evenimentelor reale.

Al doilea Ion Iliescu este cel de după 22 decembrie 1989, actualul şef al statului. Punctele de vedere ale acestuia în momentele delicate ale tranziţiei (revoluţia, constituirea structurilor de putere postcomuniste, alegerile, Piaţa Universităţii, mineriadele etc.) coincid perfect cu declaraţiile oficiale ale puterii din momentele respective. Aproape toate informaţiile şi interpretările din această secţiune par preluate din emisiunile de ştiri ale TVR 1. Niciodată cititorul nu este introdus în culisele evenimentelor, nu poate zări ceea ce se află în spatele uşilor închise. Din acest punct de vedere, se poate spune că mărturiile lui Ion Iliescu din această secţiune a cărţii sînt unilaterale, iar tendinţa lor naturală este de a se transforma în pledoarii pro domo sua. Nu este mai puţin adevărat că nici Vladimir Tismăneanu nu insistă cu întrebări incomode, iar atunci cînd o face, acestea rămîn fără răspuns. Pentru a fi mai explicit voi da doar cîteva exemple. Nicăieri în carte nu se pomeneşte de Tratatul Iliescu-Gorbaciov de la începutul anilor ’90. În legătură cu Piaţa Universităţii şi mineriada care i-a urmat, preşedintele spune că se ştie cu precizie că în ziua violenţelor din 13 iunie în Piaţă nu se mai aflau studenţi. Din cine erau compuse atunci acele „grupuri anarhice” care au incendiat maşinile poliţiei şi au devastat sediile Poliţiei, SRI, MI şi clădirea Televiziunii? De ce minerii veniţi să facă ordine în Bucureşti (cine i-a organizat? au plătit bilete de tren? cine le-au fost ghizii prin Bucureşti, pentru că devastările lor au avut o precizie chirurgicală? ce au mîncat şi unde au dormit în Capitală?) au devastat Universitatea, Facultatea de Arhitectură, (din moment ce se ştia că în Piaţă nu mai erau studenţi?), sedii de partide şi de publicaţii? Şi rebelii din 13 iunie şi minerii din zilele următoare ar fi trebuit să plătească pentru faptele lor, dar nu a prea plătit nimeni. De ce era batjocorit Ion Raţiu în ziarul „Azi”, cînd Ion Iliescu recunoaşte astăzi că era principalul său partener de dialog din rîndurile Opoziţiei? Preşedintele afirmă că cel mai performant guvern de după revoluţie a fost cel condus de Nicolae Văcăroiu, dar nu este întrebat în legătură cu imensele datorii externe ale acestuia care au adus România la un pas de incapacitate de plată şi de colaps economic. Cum rimează lupta împotriva corupţiei cu soborul de fruntaşi PSD, în frunte cu Adrian Năstase, care l-a însoţit la parchet pe deputatul infractor Grabriel Bivolaru? Iată doar cîteva probleme nepuse în discuţie şi întrebări rămase fără răspuns. Să fim bine înţeleşi. Nu vreau sa sugerez că unii ar fi mai buni decît alţii. Pentru o reconciliere reală este însă nevoie ca tot gunoiul să fie scos de sub preş. Există în carte şi unele mesaje care, prin sensul lor echivoc, ar putea aduce prejudicii imaginii unor oameni. Unul dintre acestea îl vizează chiar pe directorul „României literare”, Nicolae Manolescu. Citîndu-l pe Paul Goma, Vladimir Tismăneanu presupune că N. Manolescu ar fi publicat, după mineriada din iunie 1990, un interviu cu şeful statului în care ar fi scris „Omul Ion Iliescu” cu „O” mare. Deşi chiar Vladimir Tismăneanu se îndoieşte de veridicitatea informaţiei („De ce trebuia să scrie Om cu «O» mare şi nu văd de ce dumneavoastră aţi fi dorit să scrie Om cu «O» mare”- p. 256), ambiguitatea rămîne. În realitate, formula era un citat dintr-un alt scriitor, menită să ilustreze pierderea încrederii scriitorilor în Ion Iliescu, la doar cîteva luni după revoluţie (de la „Omul”, cu „O” mare, la contestarea sa violentă în urma Pieţei Universităţii).

Una peste alta, cartea lui Ion Iliescu şi Vladimir Tismăneanu este un model de deschidere intelectuală, un excelent curs de istorie a comunismului românesc şi o viziune subiectivă, discutabilă (în sensul bun al cuvîntului) asupra tranziţiei postcomuniste.



Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Despre comunism, postcomunism, democraţie, prefaţă de prof. Dinu C. Giurescu,

Editura Enciclopedică, 2004, 500 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara