Cultul personalităţii

Revista 22 ne reaminteşte că în România comunistă cultul personalităţii n-a început cu Nicolae Ceauşescu. Predecesorul său Gheorghe Gheorghiu- Dej a fost primul beneficiar al predispoziţiei encomiastice a poeţilor patriei. În numărul 43 al săptămânalului, la rubrica Perspective, Alexandra Toader semnează un articol despre „cultul personalităţii în timpul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej”. Poeţii oficiali ori versificatorii de ocazie, de la elevi şi soldaţi până la muncitori şi ţărani, au fost iuţi de condei. Între cei care s-au repezit la lăudat întâlnim nume astăzi uitate, ca Alexandru Şerban, Pavel Câmpeanu, dar şi autori de notorietate ca Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Eugen Frunză, acad. A. Toma, Tiberiu Utan, Nina Cassian şi Maria Banuş. Iată ce versuri îi dedica aceasta din urmă conducătorului, în 1951, când Dej împlinea 50 de ani: „Sună un gând şi mă-ntreabă: Tu oare/ Tu ce-i vei aduce în dar?/ (…) Unde e darul cu care să-l bucuri,/ În ochi să-i aprinzi lumina?”. Însăilările de acest fel sună fals oricum şi oricând, dar mai ales atunci când vor să mimeze emoţia sinceră, ca aici. Şi, pentru a stabili ordinea reală a lucrurilor, din documentarul respectiv aflăm şi faptul că un alt personaj din cercul puterii comuniste care se instala la Bucureşti, Ana Pauker, deţine, la rândul său, o prioritate absolută: ei i s-a dedicat pentru prima oară un întreg poem de laudă. Scrie Alexandra Toader: „Astfel, la mai puţin de trei luni de la momentul 23 august 1944, Dumitru Corbea îi consacra un adevărat omagiu celei pe care o privea ca fiind una şi aceeaşi cu întregul popor: «Ana-i popor/ Ana e lupta/ Ana-i a lor» sunau triumfal, versurile sale.” Până atunci se pare că regula producţiilor versificate stabilea ca reprezentanţii noii puteri să fie tămâiaţi în grup, nu individual.


Cine n-a avut de suferit?

Revista EX PONTO (nr. 3, iulieseptembrie) publică, la iniţiativa lui Ovidiu Dunăreanu, un amplu interviu cu Florin Mugur, pe care i l-a luat Gheorghe Filip, în anul 1982, şi care a rămas, în cea mai mare parte a lui, inedit până acum („Din acel interviu n-am publicat decât câteva pagini, într- un supliment al ziarului, privitoare la Marin Preda” – precizează autorul.) Din acest text, reproducem o mărturisire a lui Florin Mugur privitoare la raporturile sale cu Securitatea şi la condiţia de turnător: „Eu am fost turnător! La vârsta de 22 de ani mi s-a interzis să intru în UTM, mi s-a interzis să public 7 ani de zile. Cineva, pe care eu îl respectam în acel moment şi nu vedeam că e o bestie, mi-a cerut să dau o explicaţie despre nişte prieteni ai mei. Nu m-a testat cu nimic, dar îmi cerea pentru că eu fusesem – scuzaţi cuvântul – belit. Ce puteam face? Puteam să renunţ, puteam să dau informaţii, ştiam nişte lucruri compromiţătoare despre ei, şi puteam să fac ce am făcut: să scriu nişte lucruri despre ei care să nu fie deloc compromiţătoare. Vreau să spun că nici unul dintre prietenii mei – „duşmani ai regimului comunist” – nu împlinise 20 de ani, eu eram cel mai în vârstă. Şi am făcut hârtia! N-am scris nimic din ce ar fi putut fi folosit împotriva lor, dar am făcut hârtia! O hârtie în care spuneam lucruri care nu interesau absolut deloc: Cutare bea prea mult, Cutare întârzie… Şi totuşi, mi-a fost o teamă cumplită că hârtia aceea ar putea avea consecinţe. A doua zi le-am spus şi lor tot ce pusesem pe hârtie. Dar mi-a fost atât de frică încât m-am gândit că, domne, dacă ei vor avea cel mai mic necaz, eu mă omor. Era un gând foarte serios, oricum nu eram într-o situaţie de invidiat, eram dat afară de peste tot… N-au păţit nimic, iar eu mi-am dat seama că nu sunt în stare să torn, şi că n-am să accept niciodată vreo împrejurare în care să spun vorbe rele şi tâmpite despre prieteni. Şi n-am mai făcut-o niciodată.” Aşadar, şi delicatul poet Florin Mugur a avut de suferit din pricina regimului comunist şi a aparatului său de represiune: urmărind această confesiune de dincolo de moarte, avem sentimentul că seria destinelor deturnate de la drumul lor firesc de către acest regim pustiitor este, parcă, fără sfârşit.


Însemnările unui diarist

Ca de fiecare dată, şi în numărul 10 (din octombrie) al revistei RAMURI am citit cu interes paginile de jurnal publicate de Gabriel Dimisianu la rubrica sa intitulată Subiecte. Notaţiile lui se remarcă prin tonul firesc, de o profunzime fără urmă de ostentaţie, în care nuanţele sunt fixate verbal cu precizie. Iată, de exemplu, o însemnare din 24 iunie: „Am părăsit Brăila a doua zi dimineaţa fără măcar să fi revăzut centrul vechi sau strada Regală. Le voi revedea altă dată? Problematic.” Şi alta, scrisă patru zile mai târziu: „Mi-a căzut adineauri sub ochi cartea lui Breban despre Nietzsche. Era să zic: cartea lui Nietzsche despre Breban. Ce mi-o fi venit?” Fineţe a gândului şi (auto-) ironie de calitate ale unui diarist în care putem avea încredere.


Opinii despre discursurile candidaţilor

Şi fiindcă am fost (şi încă mai suntem) în campanie electorală. Am reţinut, din DILEMA VECHE (nr. 559), opiniile unui antropolog şi profesor, Vintilă Mihăilescu, despre discursurile candidaţilor la preşedinţia ţării: „Alegerile actuale au atins însă gradul zero al discursului, nimeni nu a simţit nici măcar nevoia de a transmite vreun mesaj, toţi recurgând doar la caii putere ai maşinilor electorale, pentru a arăta lumii că sunt Puterea. Criza reprezentării este totală: discursul politic nu spune nimic, iar politicienii nu reprezintă pe nimeni, în afară de ei înşişi şi de propria lor putere. O putere devenită autistă şi ecolalică. Cum şi faţă de ce anume să-ţi manifeşti atunci dispreţul sau adeziunea? Alegerile actuale se confruntă astfel cu o alternativă dramatică: viaţa sau greaţa. Îmi pare rău, dar oricum ar fi, va birui greaţa…” Bine ar fi ca aceste consideraţii ale comentatorului de la Dilema veche să fie auzite măcar de candidaţii rămaşi în turul doi.


Televiziunile şi campania electorală

Şi fiindcă a venit vorba de campania electorală. Televiziunile s-au întrecut să o reflecte, dar au făcut-o fie manifestând un partizanat supărător, fie abdicând de la o atitudine editorială civilizată şi susţinând atacuri de o josnicie greu de imaginat. Totuşi, există şi televiziuni care ies cumva din această regulă a neregulii. De pildă, Digi 24 merită o notă bună. În emisiunile sale, nu s-au văzut cu ochiul liber simpatiile şi antipatiile, interesele de grup, mai presus de adevăr. Digi 24 a făcut eforturi, mai mult decât alte posturi, să se menţină în zona informaţiilor corecte, a analizelor obiective şi a afirmaţiilor argumentate. Astfel, chiar în ziua primului tur, vorbind despre cine va fi preşedinte, Digi 24 a pus o problemă subtilă: ce fel de ţară va lua în primire noul preşedinte? Şi a oferit o imagine cel puţin îngrijorătoare aducând în atenţie cazul privatizării şi apoi al falimentării unei fabrici cândva foarte puternice: Uzina Republica din Bucureşti. Nu e deloc confortabil să conduci o ţară în care distrugerea