DNA şi scriitorii

Aflăm din ştirile tv că doi dintre „greii fotbalului”, Gigi Becali şi MM Stoica, ajunşi după gratii, s-au apucat de scris. Becali a dat şi detalii: lucrează la o carte despre experienţa sa spirituală la Muntele Athos. S-au dus vremurile când, cu nonşalanţă înmărmuritoare, mărturisea că el nu are răbdare să citească o carte, fiindcă rândurile înşirate monoton pe o pagină îl obosesc şi-l enervează. Acum, iată, patronul de la Steaua a schimbat tabăra, s-a înhămat la trudă intelectuală. Acolo, în puşcăriile patriei, atâţia oameni cu bani şi cu putere îşi descoperă subit o irepresibilă vocaţie literară, se convertesc la scris. Desigur, explicaţia e la îndemână: aceşti condamnaţi de lux „scriu” cărţi fiindcă astfel pot obţine o reducere a pedepsei. Aşa încât, dacă DNA va continua să-şi facă datoria în ritmul în care a început, ne putem aştepta la o creştere peste noapte a numărului de autori de literatură. Iar unii dintre ei, de ce nu?, e de presupus că vor veni pe capul comisiei de validare, unde şi aşa e îmbulzeală, dorind să intre şi în Uniunea Scriitorilor. În orice caz, actualmente, când o carte nu prea mai valorează mare lucru pentru autorul ei (adică, nu reprezintă nici un câştig bănesc şi nici, de cele mai multe ori, un beneficiu de stimă!), descoperim că există un domeniu în care cartea e preţuită, nu glumă: cel a penitenciarelor. Căci o carte scrisă de un deţinut, ne informează aceeaşi televiziune, îi poate aduce acestuia o reducere a pedepsei cu un an şi câteva luni. E ceva!


Un intelectual pe vremea globalizării

În APOSTROF (nr. 8), Ciprian Vălcan publică un interviu cu Marco Lucchesi, un intelectual brazilian de o factură specială: poet, romancier, eseist şi traducător, membru al Academiei Braziliene de Litere, profesor de literatură comparată la UFRJ şi Riocruz, profesor invitat la mai multe universităţi din Europa, Asia şi America Latină, deţinătorul unei rubrici permanente în ziarul O Globo şi colaborator al mai multor publicaţii din Brazilia şi din alte ţări. Activitatea sa de traducător este înlesnită de „cunoaşterea profundă a peste 20 de limbi, occidentale şi extra-occidentale”, între acestea şi limba română. Iată ce mărturiseşte Marco Luchesi despre dimensiunea sa românească: „Iubesc limba română, cu frumuseţea ei hibridă şi considerabilă, veche şi nouă, între spaţiul mioritic şi Bizanţ. Şi apoi, farmecul Bisericii Ortodoxe. Prietenii mei, călugări şi preoţi. Maica Iustina, de la Sfânta Ana. Marii teologi. Iconostasul. Am început cu prietenul meu George Popescu. Cu o ceaşcă de cafea şi consoanele din română. Şi modalităţile de a spune apus, amurg, asfinţit. Scriu cu regularitate, vorbesc timid, pentru că nu am trăit mult prin părţile voastre (ale mele). România este o patrie spirituală pentru mine”. Într-o perioadă a globalizării ca aceasta, experienţa intelectuală a lui Marco Lucchesi, una de tip cameleonic, de o mare mobilitate şi fluiditate, dovedind o neobişnuită capacitate de adaptare la un mediu cultural sau la altul, poate fi o cale de urmărit şi, eventual, de urmat.


Profeţiile vin din trecut

În rubrica sa intitulată Paranteze din revista ACOLADA (nr. 7-8), Nicolae Prelipceanu schimbă accentul, făcând o observaţie de fineţe: e un adevăr (şi a devenit loc comun) să spunem că trăim în lumea lui Caragiale, căci replicile marelui scriitor ne însoţesc ca nişte sentinţe definitive, dar, dacă deschidem cărţile unui poet contemporan cu el, Eminescu, vom găsi şi acolo, deşi nu ne-am aştepta poate, desene puternice şi de neşters ale moravurilor noastre, târziii săi urmaşi, de parcă autorul Scrisorii a treia ar trăi acum şi ar sta cu ochii pe noi. Nicolae Prelipceanu îşi susţine ideea aşa cum se cuvine, cu citate din poezii: „Un vers exemplar al lui Mihai Eminescu pentru vremurile noastre: Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii. Uitaţi-vă în jur şi, deşi Eminescu s-a stins demult, lumea lui abia acum se dezvoltă, vai, armonios (conform conceptului ei de… armonie). Dar şi: Au prezentul nu ni-i mare? (….)Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii…? Sau: Panglicari în ale ţării. Păi, de ăştia e plină lumea politică de azi, adică Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Dar vai, Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă… În aceeaşi Scrisoare a treia, iată şi o altă caracterizare succintă a oamenilor de azi: Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă…” Are dreptate poetul de astăzi când ilustrează prezentul cu formulările lui Eminescu: marii scriitori ne zugrăvesc o dată pentru totdeauna, desenul lor nu are niciodată termenul de valabilitate expirat, ei ne închid în descrierea lor ca într-o colivie din care nu avem cum să ieşim.


Tatuajele de pe braţ

În revista ARGEŞ (nr. 8), Gheorghe Grigurcu răspunde, ca în fiecare lună, la o întrebare adresată de Dumitru Augustin Doman. De data aceasta, subiectul este ruptura şi continuitatea ce se manifestă în succesiunea generaţiilor literare de la noi, „şaizecişti, optzecişti, douămiişti”. Consideraţiile criticului sunt de luat în seamă. Reproducem un pasaj din demonstraţia sa privind unele excese ale douămiiştilor: „Oricum am răsuci lucrurile, literatura nu se poate desprinde de literatură. Nu se mai poate naşte prin generaţie spontanee. Chiar futurismul şocant al lui Marinetti, dadaismul exploziv al lui Tzara, «dicteul automat» care era marea găselniţă a suprarealiştilor nu constituie decât subtilităţi ale intelectului. Nu o demisie a acestuia, nu ignoranţă, nu primitivism. Ci o acrobaţie a unei mentalităţi culturale de lux. Biblioteca, incluzând un minimum de protocol, de, hai să zicem pe şleau, bun-simţ, n-ar putea fi repudiată. La ce bun să mimăm macularea, înjosirea, reducţia la fiziologia excremenţială? Să confundăm foaia albă pe care scriem versuri cu un perete de WC public? Chiar exacerbările mizerabilismului nu trebuie să depăşească o formulă cât de cât civilizată. Noroc că cei mai apreciaţi douămiişti par a fi înţeles aceasta şi scriu în consecinţă. Adică au ieşit din strâmtoare, vâslind în larg. Numai că opera lor continuă a purta semnele porno, aşa cum de pe un braţ nu se pot şterge uşor nişte tatuaje.”