Şi scriitorii caută critici

Nu doar criticii literari sunt în căutare de autori de literatură valoroşi, ci şi scriitorii înşişi, redactorii revistelor literare sunt atenţi să descopere critici literari capabili să înţeleagă şi să judece cărţile noi din literatura română şi deci să joace rolul dificil de instanţe credibile de validare literară. Acest gând l-am avut văzând în VIAŢA ROMÂNEASCA nr. 5-6 o notă redacţională privind-o pe Cristina Chevereşan: aceasta, scriind pătrunzător despre o carte, trece un examen în ochii redactorilor de la Viaţa Românească, se dovedeşte „un critic literar de prima mână”, ale cărei opinii sunt de luat în seamă. Cei de la Viaţa Românească au dreptate în privinţa Cristinei Chevereşan. Vrem să adăugăm şi noi două nume, ale unor critici care sunt şi colaboratori ai revistei noastre: Răzvan Voncu şi Angelo Mitchievici. Cine citeşte analiza pe care, chiar în acest număr al Vieţii româneşti, Răzvan Voncu o face antologiei de versuri lumină, încet de Marian Drăghici are dovada limpede că el este un critic capabil să reliefeze semnificaţiile unui text literar oricât de dificil şi, în consecinţă, este un critic în care poţi să ai încredere. Este şi cazul lui Angelo Mitchievici. Dincolo de comentariile sale de film, cronicile literare publicate de el în Ex Ponto, dar şi în alte reviste îl recomandă ca fiind un cronicar literar în al cărui discernământ critic cititorii pot să se încreadă fără să greşească.


A scrie despre cărţi noi când literatura e marginalizată

Şi fiindcă vorbim despre cărţile noi şi validarea lor. Un volum de critică literară elegant grafic (desenul de pe copertă îi apar- ţine lui Mircia Dumitrescu) şi impunător (440 de pagini, format mare) a apărut la Editura Cartea Românească. Se intitulează Citind cărţile de azi şi e semnat de Dan Cristea. Cartea reuneşte o selecţie din cronicile publicate de critic timp de şase ani (2008-2013) în Luceafărul de dimineaţă. În prezentarea editurii, demersul critic al lui Dan Cristea ar fi caracterizat de „discursurile echilibrate”, în care „criticul îşi temperează şi îşi nuanţează atât superlativele cât şi replicile acide”. Titlul cărţii are povestea lui: se inspiră din titlul unei cărţi de critică din literatura engleză: On Reading Old Books de William Hazlitt. Criticul englez citea cărţi de ieri ca să-şi poată manifesta plăcerea pură a lecturii şi să poată cântări în mod corect meritele textelor comentate, căci autorii vii, spre deosebire de cei morţi, sunt sau prieteni sau duşmani cu criticul şi, prin aceasta, îi tulbură judecăţile de valoare. Criticul român, practicând cronica literară îşi asumă, aşadar, riscurile implicite ale acestei îndeletniciri: impresia la cald, despre autori fie simpatici, fie antipatici şi despre valori care nu sunt încă fixate. În deschidere, găsim şi o scurtă justificare a lui Dan Cristea pentru această opţiune a sa de o viaţă, aceea de cronicar literar, cu alte cuvinte, „un soi de escortă critică a cărţilor nou apărute”. Între alte argumente, autorul se foloseşte de o frază „năucitoare” (cum zice el) a lui Philippe Sollers: „Actul cel mai revoluţionar constă astăzi în a deschide o carte într-o bibliotecă şi în a o citi, gândind ceva despre ea.” În formularea adaptată a lui Dan Cristea propoziţia lui Sollers sună aşa: „… ceea ce face o cronică literară se regăseşte şi în acest îndemn implicit: a deschide o carte astăzi, într-un timp şi în împrejurări de marginalizare a literaturii.”


Setul comun de valori

Constatăm la fiecare pas că setul de valori de care ascultăm e într-o continuă degradare, parcă de neoprit. Cum, altfel, am putea explica faptul că, la precedentele alegeri parlamentare, de pildă, cetăţenii au votat cu seninătate, în unele circumscripţii, persoane cu serioase probleme penale ca să-i reprezinte în Parlament. Cum, altfel, am putea explica faptul că sondaje de opinie recente îl desemnează pe Ceauşescu ca fiind cel mai bun preşedinte al românilor. Cum, altfel, am putea explica faptul că stridentele, penibilele parade cu fete despuiate de la Mamaia ale bizarului primar Mazăre ne sunt vârâte în ochi de televiziuni ca nişte izbânzi artistice şi sunt primite cu atâta încântare de mulţimile de turişti săraci cu duhul. Sigur, la rădăcina acestei periculoase devalorizări stă şcoala: ea este tot mai proastă şi atunci generaţiile succesive de absolvenţi, din ce în ce mai neinstruite şi mai needucate, sunt lipsite de reperele, de busola care i-ar ajuta să se poziţioneze corect într-o împrejurare sau alta. Redresarea generală ar începe, aşadar, cu însănătoşirea sistemului de învăţământ.


Eroii vremurilor noastre

O întâmplare strict legată de setul de valori pe care-l promovăm. Am văzut la o televiziune, B1, o emisiune numită Condamnaţii. Sunt filmuleţe dedicate unor delincvenţi. Dacă ar fi ca în parabola cu oaia rătăcită, ar fi bine. Dar nu. În emisiunea cu pricina, aceşti oameni sunt înfăţişaţi ca nişte eroi. De pildă, sâmbăta trecută: ne era prezentat un băiat care vorbea gângav, care mărturisea că a ajuns aici fiindcă avea „anturajuri proaste” şi că a făcut şi liceul, dar n-a învăţat nimic, nu ştie nimic. Meritul lui, scos în evidenţă de realizatoarea emisiunii, era că, după ce-o să scape de puşcărie, are de gând să se ţină departe de „anturajuri” de-astea şi să-şi caute „servici”. De ce nu le trece prin cap realizatorilor tv, aşa cum bagă în seamă asemenea personaje eşuate, să consacre filme de un ceas şi unor oameni excepţionali, cu realizări importante într-un domeniu sau altul sau măcar oamenilor obişnuiţi care, cel puţin, ştiu să se exprime corect în limba română?


Despre raportul cu propriul trecut

Reţinem o observaţie a lui Daniel Cristea-Enache despre Andrei Pleşu: „Mai întâi, e vorba de a gestiona corect raportul cu propriul trecut de cobai al socialismului real şi de a nu uita, sub nicio formă, experienţele umilitoare de control, ingerinţă, abuz, nivelare. Intelectualul cu memorie şi caracter nu ţine minte şi nu relatează exclusiv propriile probleme din lagărul socialist. Pleşu evită de multe ori, în interviuri, să se refere la necazurile sale, preferând să aducă în discuţie ori chiar impunând în cursul ei necazurile, mai mari, ale altora. Schema lui de modestie şi bunsimţ este: eu am păţit, da, câte ceva – dar nu cine ştie ce –, mai bine vorbim despre ce i-au făcut lui Noica… Este un accent al rememorării complet diferit de cel, autoeroizant şi atotculpabilizator, din atâtea memorii şi jurnale apărute după 1990…” Frazele sunt desprinse din cronica amplă pe care D. C.-E. o publică în revista 22 (nr. 28) la volumul Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, publicat de Andrei Pleşu la Editura Humanitas.


Un poem în romgleză

În DILEMA VECHE (nr. 544), Codrin Liviu Cuţitaru vorbeşte despre romgleză, care „e un simptom al melanjului şi al diversităţii propuse de către postmodernitate, combinând mentalităţi, ADN-uri, experienţe şi orizonturi de aşteptare”. Eseistul ieşean reproduce şi un poem scris în romgleză, care circulă în spaţiul virtual: „I love you atât de tare/ încât I believe că mor/ You are so încântătoare/ Oh, my dear, cât te ador!/ When I go la braţ cu tine/ Mă simt very măgulit/ Că se looking toţi la mine,/ Oh, I am so fericit!/ All ar fi atât de bine? But you see, nu-i chiar aşa/ Căci I tell ce simt în mine/ Do you want să fie aşa?/ Dar tu smile şi smile întruna/ And I think că spui trăznăi/ Please, don’t face pe nebuna/ Şi mai look în ochii mei!…”