Altă filă din războiul timbrului literar
În VIAŢA ROMÂNEASCA nr. 3-4, editorialul lui Nicolae Prelipceanu se centrează pe o temă, taxa de timbru, care a provocat un imens scandal public şi a rupt, s-ar zice ireconciliabil, lumea editorilor şi a librarilor de breasla autorilor de carte. Textul se cuvine citit fiindcă e scris de cineva care ştie despre ce e vorba. Reproducem un fragment amplu, din care, poate, cititorii, mai ales naivii, neiniţiaţii, se vor lămuri măcar în parte câte mistificări, câte neadevăruri au fost aruncate în joc de editori, cu acest prilej: „Conceput ca un ajutor dat de cititori scriitorilor reuniţi în asociaţii de profil, timbrul literar funcţionează din 1990 şi a fost consfinţit printr-o lege în 1994. Pe toate cărţile supuse acestei legi se putea citi până la un moment dat menţiunea: La preţul de vânzare se adaugă 2% reprezentând valoarea timbrului literar care se virează etc. etc. Niciodată însă nu s-a menţionat care este preţul cărţii fără timbrul literar, ca să ne putem da seama noi, cititorii, cât ne fură scriitorii ăştia. Pentru că suma înscrisă pe carte îngloba şi timbrul, iar noi nu suntem chiar toţi matematicieni sau măcar aritmeticieni. Mulţi ani şi multe edituri din cele nu ştiu câte mii din România n-au plătit niciun ban din acest 2% din preţul cărţii, deşi menţiunea figura pe cărţile de beletristică, astfel încât cineva rău intenţionat ar putea crede că valoarea timbrului literar a intrat în te miri ce alte buzunare. Presa română, grăbită să dea o ştire cât mai senzaţională cu putinţă, fie ea şi din zona asta atât de neinteresantă, a anunţat că s-a pus o taxă pe citit, adică o scumpire iminentă a cărţii. Punct după cuvântul carte. Astfel încât se vor fi speriat şi cititorii lui Lucian Boia, care nu e autor de beletristică, şi cei ai lui Neagu Djuvara, care scrie rar aşa ceva, şi ai altor autori de carte ştiinţifică şi, poate, de manuale. Aşa încât aş vrea să restabilesc aici un adevăr uitat: taxa de timbru cultural, din care face parte şi timbrul literar, nu se înfiinţează acum, ea există de ani de zile, chiar dacă ziariştii români, grăbiţi să dea bombe, nu au băgat de seamă. Taxa de timbru literar, mai citiţi o dată mai sus, nu se percepe decât pentru cărţile de beletristică.” În conflictul acesta al timbrului literar, cel puţin deocamdată au câştigat cei care au ţipat mai tare, cei care au avut mai mare putere de influenţă publică, adică editorii. Ceea ce nu înseamnă şi că dreptatea e de partea lor ori că ei vor câştiga războiul.
Ocări pentru cei care merită laude
În SUPLIMENTUL DE CULTURA (nr. 482), Răzvan Chiruţă face presă aşa cum n-ar trebui să se facă: scriind despre recenta inaugurare a Naţionalului bucureştean, în loc să se refere, cum ar fi fost firesc, la impresionanta lucrare de restaurare şi reconfigurare a clădirii Teatrului Naţional în sensul proiectului iniţial, el îi caută nod în papură lui Ion Caramitru (şi în această campanie i se alătură cu apăsată determinare Iulia Popovici şi Cristina Modreanu!). Astfel, cei trei jurnalişti mută accentul pe tot felul de chestiuni colaterale, fără legătură cu subiectul: ba că sunt nemulţumiţi nişte tineri actori pentru un proiect al lor de colaborare cu TNB, ba că suferă cei de la Centrul Naţional al Dansului că nu vor mai fi găzduiţi aici, ba că a fost dezamăgitor spectacolul de deschidere, Înşir’te mărgărite, ba că e prea mare scena, câte şi mai câte, mărunţişuri, când, în fond, lucrurile sunt limpezi ca lumina zilei – într-o epocă a atâtor improvizaţii şi precarităţi, este un fapt admirabil că Bucureştiul are un edificiu monumental, Teatrul Naţional, iar meritul lui Caramitru este incontestabil. El s-ar cuveni să primească toate laudele, dar, evident, după regula locului, încep ocările. Halal, nu ne dezminţim! Toată campania aceasta de minimalizare şi denigrare ni se pare ridiculă şi absurdă, aşa cum ar fi fost, de pildă, ca, la inaugurarea Ateneului, cei din epocă să se fi plâns că e prea impunătoare şi prea frumoasă sala într-un oraş cu atâtea magherniţe şi în care, pe deasupra, iarna ninge şi vara e praf.
„Secta lătrătorilor“
Evident, nu numai în literatură există categoria tinerilor furioşi degeaba, a demolatorilor fără noimă, a celor care practică „răfuiala ca mod de viaţă”. Ci în toate domeniile artistice. În DILEMA VECHE nr. 587, Andrei Pleşu exemplifică cu un caz din domeniul artelor vizuale, Erwin Kessler, care, între altele, s-a remarcat prin judecăţile asupra lui Horia Bernea, „care, chipurile, nu se prea pricepea la culoare”. Observă domnul Pleşu, descriind comportamentul tipic al unei întregi categorii (cei care fac parte din „secta - foarte rentabilă astăzi – a lătrătorilor «nostimi»”, cum formulează editorialistul): „Exerciţiul demolării «aproapelui», plăcerea nestingherită de a da de pământ cu preopinentul, «libertatea» de a dănţui războinic pe scena publică au devenit modalităţile curente de a face politică, de a face carieră, de a atrage atenţia, de a face «rating». Fair-play? Bună-cuviinţă? Respect pentru adevăr şi pentru oameni? Reguli minimale de conduită? Grijă pentru limbaj? Să fim serioşi! Simplul fapt de a invoca asemenea criterii şi valori e taxat imediat drept «cenzură», «atac la libertatea de exprimare», «reflex securisto-comunist» etc.(…) După câteva lovituri bine plasate vei putea cocheta cu gloria: «Eu sunt cel care i-am luat gâtul lu’ cutare! Aţi văzut cum l-am buşit pe cutărică? Credeaţi că e ceva de capul lui X? Uite că eu n-am probleme să-i trag un şut în fund, e bine? Gata cu fasoanele, gata cu morga elitistă, gata cu intangibilii! Jos Comunismul!»” În final, Andrei Pleşu îi dă şi nişte sfaturi (bune!) lui Erwin Kessler. Dar ce folos! După cum se comportă acesta, e puţin probabil să ţină seama de ele.
O poveste despre tinereţe fără bătrâneţe
În acelaşi număr din Dilema veche, am citit cu plăcere confesiunile lui Mihai Şora, un cărturar şi un înţelept pe care-l admirăm. Astfel, aflăm de ce anume se teme filosoful: „…mă tem, în România de astăzi, de falsificarea trecutului de către intelectuali mercenari ori de rea-credinţă; mă tem de judecăţile fără apel, zgomotoase şi josnice, ale unor oameni care s-au instalat, în ultimii ani – cu sprijinul financiar, logistic sau de altă natură al unor foşti securişti –, în poziţii-cheie ale presei româneşti şi ale învăţământului superior; mă tem de zarva care acoperă sau bruiază vocile clare; mă tem de nervozităţile primitive năclăite de frustrări ori neînţelegeri, care ajung să tulbure până şi minţile cele mai sclipitoare.” De asemenea, aflăm şi răspunsul la întrebarea ce ar fi vrut să nu ţină minte?: „Cât despre «neţinut minte», nu-i deloc nevoie să-mi propun aşa ceva, de vreme ce memoria mea e alcătuită într-un fel care nu-i îngăduie să ţină trează, să dilate amintirea răului prin care am trecut (nici a persoanei care-l va fi prilejuit). Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că răul nu reprezintă orizontul meu mnemotehnic; el a fost conştientizat în clipa trăirii lui (pe pielea mea) ca fiind rău (sau chiar Răul), dar amintirea lui nu mi-a organizat niciodată viaţa interioară, nici acţiunile sau momentele de linişte. Nu-mi propun cu tot dinadinsul această «neţinere de minte», nu eu hotărăsc acest lucru: aşa s-a brodit să fiu alcătuit.” Poate tocmai această „deficienţă” de structură sufletească şi mentală (neputinţa sa de „a ţine minte răul”) să fie una dintre explica- ţiile excepţionalei vitalităţi a lui Mihai Şora, a tinereţii sale fără bătrâneţe – la anul, domnul Şora va împlini o sută de ani!
Adevărul despre genocidul armenilor
În revista 22 (nr. 17), Andrei Oişteanu vorbeşte fără ocolişuri despre genocidul armenilor: „Anul acesta se împlineşte un secol de la ziua (24 aprilie 1915) în care guvernul turc a început deportarea în «deşertul sirian» şi masacrarea sistematică a comunităţii armeneşti din Imperiul Otoman. Documentele istorice vorbesc despre aproape 1,5 milioane de morţi, despre gropi comune, despre violuri în masă, despre spolierea armenilor etc. Tot în acea sinistră zi (şi ulterior), la ordinul ministrul turc de Interne, Talat Paşa, autorităţile turceşti au arestat şi deportat peste 2.000 de intelectuali şi fruntaşi armeni din Istanbul şi din alte oraşe importante. Marea majoritate a elitelor a fost omorâtă, producându-se astfel «decapitarea» comunităţii armeneşti din Turcia.” Şi aşază la fel de răspicat genocidul armenilor acolo unde îi este locul, între marile evenimente nefericite ale Europei secolului trecut: „Genocidul armean este, alături de Holocaust şi Gulag, unul dintre cele trei mari genociduri ale secolului XX.” Articolul lui Andrei Oişteanu e binevenit. Negaţionismul cu înverşunare, până-n pânzele albe, nu e nicidecum în avantajul celor care-l practică. Nu poţi ţine ascuns la infinit adevărul, aşa cum nu poţi să ascunzi un elefant după un fir de iarbă. Prima condiţie pentru o vindecare de rănile trecutului este recunoaşterea şi asumarea a ceea ce s-a petrecut.
De 300 de ori Apostrof
Săptămâna trecută, prestigioasa revistă clujeană APOSTROF a consemnat apariţia celui de-al 300-lea număr. O performanţă în sine, mai ales în lumea românească, în care toate minunile ţin, prin tradiţie, puţin. Dar şi o performanţă... dincolo de performanţa în sine, deoarece, de 300 de numere încoace, Apostrof a impus, în presa literară românească, un alt discurs.
Revista clujeană, editată de o mică echipă având-o în centru pe Marta Petreu, nu şi-a propus să fie nici o publicaţie „de centru”, nici una „de nişă”. Nu este nici expresia unui grup literar sau cultural, nici un magazin literar, deschis tuturor scriitorilor şi direcţiilor literare. Este, pur şi simplu, o excelentă revistă de cultură, versatilă tematic (a avut o perioadă în care accentul a căzut pe ideologie şi teorie, o alta în care au predominat documentele literare, acum pare dedicată mai ales criticii), care nu-şi propune să obţină putere, ci prestigiu. În Apostrof nu publică „vedetele” de moment ale lumii literare, ci aceia care au ceva de spus şi se ridică la nivelul exigenţei redac- ţionale proprie publicaţiei.
Şi asta, fără să fie o revistă „academică”, osificată şi sterilă. Dimpotrivă. Cu o grafică atrăgătoare şi cu o remarcabilă mobilitate intelectuală, publicaţia a fost mereu surprinză toare, nici unul dintre cele 300 de numere nefiind „de serie”. Apostrof a evitat şi capcana – în care au căzut alte reviste – tematizării permanente, care duce, de fapt, la demonetizarea ideii de temă, ca şi la uzura colaboratorilor îndemnaţi să-şi dea cu părerea, regulat, despre subiecte cu care au sau n-au de-a face.
Admirabil este şi efortul Apostrof-ului de a găzdui materiale privind cultura maghiară şi germană din România, ca şi teme aparţinând spaţiului Europei Centrale. Suntem adesea acaparaţi de subiecte occidentale, dar ignorăm ceea ce se petrece (şi se petrec adesea evenimente culturale de excepţie!) în imediata noastră vecinătate. Apostrof este una dintre puţinele publicaţii de ţinută europeană, pentru care Europa nu se rezumă la Paris sau Berlin.
La cât mai multe numere!
