Memorie politică scurtă
Într-un amplu interviu acordat Medeei Stan pentru ADEVARUL din 30 decembrie 2014, poeta Ana Blandiana dovedeşte o memorie politică foarte scurtă. Am constatat-o şi citindu-i cartea de amintiri pe care (totuşi!) România literară a nominalizat-o la Premiul „Cartea Anului” 2013. Am crezut că e un accident şi l-am trecut cu vederea. Deşi poate că ar fi trebuit să ne amintim de felul inexact şi tendenţios în care disidenţa poetei (ca să nu mai vorbim de disidenţa altora!) fusese prezentată în versiunea românească a Cărţii negre a comunismului de către autorul capitolului, nu altul decât Romulus Rusan, soţul ei, fără ca „beneficiara” textului să găsească ceva de spus. Un editorial al revistei noastre a făcut atunci corijările necesare. Iată că în interviul menţionat, Ana Blandiana recidivează. Ea lasă necorectată confuzia pe care Medeea Stan o face de la prima întrebare între Alianţa Civică şi Partidul Alianţa Civică, acceptând să i se confere titlul de preşedinte al PAC pe care nu l-a deţinut nici o secundă. Confuzia este menţinută cu graţie de jurnalistă (care se pare că nu ştie că Alianţa Civică n-a fost un partid) şi de poetă, care nu face niciodată precizarea necesară, nici pe parcursul interviului, nici în CV-ul anexat. Chiar şi când ziarista o întreabă pe poetă: „Aţi fost preşedintele Partidului Alianţa Civică (sic!). Ce s-a întâmplat cu această mişcare, care, practic, a dispărut?” Replica vine fără nici o precizare: „Mai există un mic grup de oameni care se întâlnesc ca o familie...” Ziarista insistă şi întreabă „În pofida dezamăgirii, partidul şi-a atins scopul pentru care a fost creat?” Şi, din nou fără a corecta întrebarea, Ana Blandiana discută raporturile Alianţei Civice (nu ale PAC) cu Convenţia Democratică. Cu toate precarele cunoştinţe istorice ale ziaristei, întrebarea părea a se referi totuşi la PAC, nu la Alianţă. Cu atât mai de neînţeles este modul în care poeta se face a nu băga de seamă confuzia, cu cât ea nu pierde ocazia de a se mai răfui o dată cu PAC (de data asta Medeea Stan este cea care nu observă inadvertenţa: cum să te răfuieşti cu partidul al cărui preşedinte ai fi fost între 1991 şi 2001 – sic!). PAC care, vezi Doamne, „nu s-a ridicat la înălţimea criteriilor noastre morale”. Şi ca şi cum atâta superbie n-ar fi de ajuns: „La scurt timp după ce au ajuns la putere, oamenii pe care îi susţinuserăm au început să se schimbe, nemairespectând ideile de la care porniseră...” PAC n-a fost niciodată la putere, Ana Blandiana! Când Convenţia a câştigat alegerile în 1996, PAC nu mai făcea parte din ea. A candidat separat şi n-a intrat în Parlament. Lucruri bine ştiute de cei din generaţia noastră politică. Nu, din păcate, şi de june ziariste ca Medeea Stan. E regretabil că memoria politică scurtă (sau cosmetizată?) a unei personalităţi care a jucat un rol important după 1989, ca Ana Blandiana, nu le oferă tinerilor informaţii corecte, lăsându-i pradă celei mai crase ignoranţe.
Acad. E. Simion şi USR
Într-o emisiune de televiziune din 27 decembrie trecut, acad. E. Simion a făcut câteva referiri la USR, al cărei membru nu mai este de patru ani, suspendat fiind, conform Statutului, pentru neplata cotizaţiei. Lipsa calităţii de membru nu-i interzice, desigur, fostului preşedinte al Academiei Române să aibă opinii, fie şi critice, despre principala organizaţie a breslei scriitoriceşti. Cu elementara condiţie de a fi corect informat. Opiniile exprimate în emisiune fac parte din categoria dezonorantă a celor numite popular după ureche. Şi nici măcar după o ureche muzicală. Acad. E. Simion nu şi-a dat câtuşi de puţin osteneala de a şti despre ce vorbeşte. Remarcând în trecere că USR ar fi devenit un fel de sindicat, acad. E. Simion se face vinovat de aroganţă faţă de colegii săi, care, vezi Doamne, ar fi nişte bieţi asistaţi social, incapabili să trăiască pe picioarele lor. Sigur că numeroşi scriitori au nevoie de USR ca să poată trăi, de n-ar fi decât faptul că statul nu poate subvenţiona literatura în absenţa unei organizaţii proprii. Acad. E. Simion uită că indemnizaţia de merit, la care s-a referit doar ca să-l laude pe Adrian Păunescu, a cărui iniţiativă, ce e drept, aceasta a fost, n-ar fi existat, dacă USR n-ar fi existat. Nici suplimentul de pensie. Amândouă aceste legi au fost posibile ca urmare a faptului că USR şi celelalte Uniuni de Creatori, de care E. Simion nu pare să fi auzit, sunt asociaţii de utilitate publică. N-a auzit nici de faptul că indemnizaţia, de care beneficiază şi d-sa ca academician, a fost majorată recent, adică pusă în acord cu legea, graţie efortului USR şi al celorlalţi membri ai ANUC. Mai e cazul să-i atragem atenţia că rostul sindical al USR nu merită a fi recunoscut din vârful buzelor?
Ca să nu vorbim de faptul că e departe de a fi singurul rost al asociaţiei breslei noastre. În ciuda dificultăţilor financiare din ultimii ani, din cauza crizei economice, dificultăţi depăşite în momentul de faţă, USR a avut numeroase programe literare, în ţară şi în străinătate, care n-au trecut neobservate de oamenii de bună-credinţă, categorie din care acad. E. Simion nu mai face parte de mult timp. Pentru multe din aceste programe – Gala Poeziei, Turnirul de Poezie, Colocviul Romanului, Festivalul Naţional de Literatură de la Cluj, Gala premiilor sau, întrerupt de trei ani din motive uşor de bănuit, Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun (la care au participat şi au fost premiaţi mai mulţi laureaţi Nobel) – şi le-am menţionat doar pe câteva dintre cele organizate de conducerea centrală, numeroase altele datorându-se Filialelor, USR a obţinut finanţarea Guvernului, a Ministerului Culturii şi a unor autorităţi locale. Am şi fost aspru criticaţi pentru asta de colegi ai noştri. Văicăreala acad. E. Simion (a se vedea emisiunea) pe tema pretinsei nepăsări a statului faţă de cultură se dovedeşte un pur exerciţiu demagogic şi sună rău în gura unui scriitor rupt de interesele breslei şi neînstare să facă efortul minim de a se informa despre viaţa ei de zi cu zi. Iată că, domnule academician, statul s-a implicat cât se putea de substanţial în condiţiile date. Nu fără strădania conducerii actuale a USR, de care nu aveţi (mai exact, nu doriţi să aveţi) idee.
Şi dacă mai era nevoie de o dovadă a relei-credinţe a acad. E. Simion, să spunem şi că i-am găsit numele pe un protest menit să blocheze cea mai importantă lege din deceniile postcomuniste privitoare la cultura scrisă şi anume bugetarea revistelor literare. Doar literatura şi arta plastică din cadrul ANUC n-au beneficiat până acum de subvenţii sistematice şi legiferate de la stat. Legea cu pricina repară tocmai această nedreptate. În emisiune, acad. E. Simion a plâns cu lacrimi de crocodil pe tema lipsei de preocupare a statului pentru cultură. Uitase, se vede, că a semnat protestul care încerca să anuleze principalul mod prin care statul poate sprijini cultura scrisă. Fără reviste, care sunt programul central şi vital al USR, asociaţia noastră nu-şi are cu adevărat rostul. Că revistele nu pot trăi din vânzare, toată lumea ştie. A încerca să le iei subvenţia bugetară cu atâta trudă obţinută este un gest inexplicabil altfel decât prin interesele unui minuscul grup de scriitori, între care un fost preşedinte al USR, care doreşte să participe cu publicaţiile lui la împărţirea unor bani cuveniţi, iarăşi conform legii, doar asociaţiilor de utilitate publică. Nici una din publicaţiile cu pricina nu este editată de o astfel de asociaţie, iar două sau trei apar graţie unor fonduri de la consilii judeţene şi primării, care plătesc inclusiv salariile. Să semnezi un protest atât de strigător la cer conceput şi de ostil faţă de necesităţile breslei tale, numai ca să satisfaci pofta ce-au poftit câteva publicaţii de mâna a doua, cărora, de altfel, legea le făcea partea de care aveau nevoie, şi să te dai apoi mare apărător al literaturii în faţa unui stat chipurile absent, nu face cinste nimă nui şi, cu atât mai puţin, unui intelectual de anvergura fostului preşedinte al Academiei Române.
De ce nu are Mircea Cărtărescu duşmani
Am primit la redacţie DACIA LITERAR| (nr. 9-10, 2014). Revista, înnoită şi ca formulă grafică, dar şi ca sumar, arată bine şi se citeşte cu interes. Acest număr dublu, coordonat de Florin Lăzărescu, este dedicat ediţiei din 2014 a FILIT, festivalul de la Iaşi care a însemnat, probabil, cel mai important eveniment literar al anului. Reproducem aici un scurt pasaj din interviul acordat publicaţiei de Mircea Cărtărescu. La întrebarea V-aţi ales cu mai mulţi prieteni sau mai curând cu duşmani, după atâţia ani de publicat editoriale care vizau şi sfera politicului?, scriitorul răspunde: „Am rămas cu aceiaşi trei-patru prieteni. Nimeni n-a venit, nimeni n-a plecat. Cât despre duşmani, cred că nu poţi să-i ai dacă nu ştii să duşmăneşti tu însuţi. Nu, nu cred că am duşmani, cred că cei care mă urăsc se înşală.”
