Cum o premisă falsă conduce la o concluzie falsă

Cel mai uşor şi imoral lucru este să-ţi dai cu părerea în chestiuni de care n-ai habar. Un exemplu elocvent ne oferă Matei Martin în revista DILEMA VECHE din 4 martie. „Pe cine reprezintă uniunile de creaţie” se întreabă autorul încă de la titlu. Asta ar fi premisa. Concluzia este: „De vreme ce USR nu reuşeşte să fie într-adevăr reprezentativă pentru breaslă, de vreme ce nici măcar unii dintre membrii ei nu se simt reprezentaţi…” Mai întâi logica: expresia nici măcar unii nu poate determina lipsa de reprezentativitate a întregului. Apoi procentul: când aceşti unii reprezintă 1% din totalul membrilor, cum poţi afirma că USR nu reprezintă breasla? Şi mai departe: „Ca să fie cu adevărat reprezentativă pentru breasla scriitorilor […], USR ar fi trebuit să înregistreze nişte victorii notabile în domeniul ei de referinţă (subl.n.). De pildă, reuşind să impună un contractcadru de drepturi de autor, cu nişte sume minime, recunoscute şi respectate de toată lumea”. Dragă domnule Matei Martin, USR e Uniunea Scriitorilor, nu a editorilor. Ea nu are nici o putere în materie de contracte editoriale. „Nu e de mirare că noua lege a timbrului a provocat cele mai intense polemici în lumea literară”, scrieţi în încheiere. Iarăşi logica: dacă nici această amărîtă de lege, menită să-i apere pe scriitori de bunul plac al editorilor, n-a trecut de aceştia din urmă, cum vreţi să le impunem contracte-cadru şi să recuperăm drepturile cuvenite scriitorilor? O elementară deontologie jurnalistică vă cerea să vă informaţi mai înainte de a vă exprima un punct de vedere, susţinând că USR acţionează „aleatoriu, arbitrar şi netransparent”. O premisă rezultată din trasul cu urechea la contestaţia a 1% din membrii USR (peste 2600 în total) nu vă putea duce decât la concluzii precum acelea pe care le-am citat mai sus.


O revistă de patrimoniu

Revista FAMILIA din Oradea sărbă- toreşte 150 de ani de la înfiinţare. În editorialul numă- rului 1, 2015, Ioan Moldovan, directorul revistei, ne reaminteş te: „Anul 2015 este pentru Familia anul unei mari sărbători: se împlinesc 150 de ani de când, la Pesta (Budapesta), tânărul cărturar Iosif Vulcan scotea primul număr al publicaţiei. Despre istoria revistei, despre importanţa sa şi despre unul sau altul dintre aspectele devenirii sale publicistice există cărţi, studii, lucrări de doctorat, ori de licenţă, articole, contribuţii arhivistice etc. care pot fi consultate cu folos de cei dornici să cunoască «viaţa şi opera» acestei instituţii.” Revista Familia este un exemplu convingător care susţine ideea noastră, pentru care am pledat cu încăpăţânare în aceşti ani: revistele de cultură prestigioase, de tradiţie nu trebuie aşezate în rândul instituţiilor de presă, care rezistă sau nu pe piaţă după principiul comercial al cererii şi ofertei, ci sunt instituţii de cultură, fundamentale pentru constituirea României moderne. De aceea ele trebuie tratate ca orice instituţie de cultură: asigurânduli- se fondurile pentru o funcţionare decentă. De altfel, Revista Familia chiar are acest statut: este finanţată de Consiliul Judeţean Bihor. Însă, ceea ce e logic şi uşor să se întâmple în ţară, se dovedeşte greu ori chiar imposibil la centru. Cele nouă reviste ale USR, de maximă importanţă pentru configuraţia literaturii române de astăzi, au şi în acest moment aceeaşi situaţie incertă: cum se ştie, legea care le asigura fiinţarea, votată în Parlament cu unanimitate, n-a fost promulgată de preşedintele Băsescu. Din pricina atacurilor pornite de la o anumită publicaţie, Contemporanul. Ideea europeană (culmea este că şi aceasta ar fi avut acces la finanţare, potrivit prevederilor noii legi!) şi susţinute de câţiva academicieni, şi ei scriitori.


Aniversări preţioase

Şi fiindcă vorbim despre reviste de patrimoniu şi aniversă rile lor, CONVORBIRI LITERARE a împlinit, la 1 martie, 148 de ani de la fondare. Este, evident, o vârstă impresionantă, care s-ar cuveni privită cu un respect adevărat, nu declarativ. Revista din Iaşi marchează anul acesta încă o aniversare: 20 de ani de existenţă condusă de actuala echipă redacţională. Numărul 2, din februarie a.c., al lunarului mai consemnează o aniversare, de data aceasta a unui colaborator: Solomon Marcus, care a adunat, cum ştim, o preţioasă zestre de ani, nouăzeci. Cassian Maria Spiridon, redactorul-şef al revistei, îl omagiază printr-un text frumos, aşezat sub un titlu cum nu se poate mai potrivit când e vorba de strălucitul matematician şi eseist: Solomon Marcus şi limba perfectă. Tot despre academicianul nonagenar scriu Bogdan Mihai Mandache şi Basarab Nicolescu. Acesta din urmă caută cheia vitalităţii celui sărbătorit: „Să fie oare activitatea intelectuală, însoţită pe plan psihic de o infinită bucurie de a fi, acest secret elixir? În cazul lui Solomon Marcus, rectitudinea sa morală este o explicaţie suplementară a vitalităţii sale. Ca şi Stéphane Lupasco, Solomon Marcus este incapabil de răutate. Prenumele său Solomon este legat, din punct de vedere etimologic, de cuvântul ebraic «Shalom», însemnând «pace». Solomon este un om al păcii. Extrema sa exigenţă pe plan intelectual şi moral nu îl împinge niciodată să fie nedrept. Dar cheia vitalităţii sale este, cred, mirarea.”


Un articol de atitudine

Nuanţat, bine argumentat şi ferm, articolul de atitudine semnat de Gabriel Coşoveanu în revista RAMURI nr. 2 despre turbulenţele din lumea literară. Reproducem un pasaj, recomandând întregul: „O întrebare, în aer, e de formulat tale quale: cine e mai reprezentativ, ca să zic aşa, decât actualul preşedinte al USR pentru breaslă? E atât de limpede! Abordarea presupune, doar, o uşoară încordare a memoriei. Există, dintotdeauna, şcoli, mode, grupuri (de presiune sau nu), grupuscule, dizidenţi, cafenele judeţene, animatori sau agitaţi culturali pur şi simplu. Cu toţii trăiesc şi respiră, dezinvolt cât le permite daimonul personal, sub acelaşi cer – eu, unul, n-am văzut vreo încercare de limitare a oxigenului lor. Dar tocmai aici e nex-ul jocului democratic, laolaltă sunt valoarea şi ruina sa: sistemul ajută, iar tu îl conteşti beneficiind de el. În linii mari, profitorului de lucruri pe care le dezavuează i s-ar spune pervers. Sau perfid.” Din acelaşi număr al revistei: O semiluniadă? de Nicolae Prelipceanu, Picon/ Manolescu de Adrian Popescu, Veşnic tânăr şi nefericit de Mihai Zamfir, cronica literară a Gabrielei Gheorghişor la Carte de identităţi de Florina Pârjol şi Vitrina, proză de Andreea Răsuceanu.


Un binom din trecut

În numărul 2 din APOSTROF citim un scurt şi dens eseu în care Vladimir Tismăneanu aşază sub lupa memoriei binomul format din liderii comunişti Ceauşescu şi Carrillo, reprezentativi pentru leninismul balcanic şi pentru cel iberic: „Îi unea dispreţul tipic leninist pentru «morala burgheză». Erau amândoi machiavelici, în sensul corupt, peiorativ, al conceptului. În numele unui scop utopic, au fost dispuşi să folosească şi să sanctifice mijloacele cele mai abjecte, inclusiv crima, teroarea, violenţa brută. Amândoi simbolizau forma mentală a totalitarismului leninist. Santiago Carrillo (1915- 2012), secretarul general al PC din Spania, a fost un apropiat prieten al lui Nicolae Ceauşescu. Îi unea, în egală măsură, o viziune comună despre rolul predestinat al partidului de avangardă, o capacitate unică de a unelti din umbră, de a-şi anihila adversarii politici. Erau amândoi, spre a relua titlul recenziei lui Jeremy Treglown din Times Literary Supplement (16 ianuarie 2015) la recenta biografie a lui Carrillo datorată lui Paul Preston, monştri ai minciunii. Ambii au cultivat cu imens zel ideea unităţii de monolit a partidului, ambii au pozat în antistalinişti fiind, de fapt, cei mai închistaţi stalinişti.”


Cum ar fi literatura fără critică

Ceea ce ne-a atras atenţia în LUCEAFARUL DE DIMINEAŢA nr 2 este efortul redacţiei de a pune în discuţia criticii un număr foarte mare de volume ale autorilor români de astăzi. Semnează cronici sau recenzii membrii redacţiei, Dan Cristea, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, dar şi colaboratori, Radu Voinescu, Adrian G. Romila, Ioan Es. Pop, Ana Dobre, Toma Grigorie, Ioana Diaconescu, Lucian Gruia, Felix Nicolau, Andrea Hedeş, Nicoleta Milea, Monica Grosu, Emil Lungeanu. În total, sunt supuse lecturii critice nu mai puţin de 22 de cărţi. Ar fi nimerit, credem, să ne întrebăm: ce ar însemna apariţia unei noi cărţi de literatură fără acest feedback pe care îl reprezintă receptarea critică? În fond, prin activitatea aceasta de cântărire a produsului literar la zi, pe care, iată, o întâlnim în Luceafărul de dimineaţă, aşa cum o întâlnim în mai toate publicaţiile literare, se realizează o valorizare, o atât de necesară ierarhizare a literaturii române. Fără trudnica lucrare critică din revistele noastre, literatura ar fi lipsită de ordinea valorii, ar fi un spaţiu aglomerat haotic, semănând foarte bine cu un sac fără fund în care tot felul de lucruri sunt aruncate de-a valma.