Două noi proiecte literare ale USR
Dăm câteva amănunte despre două noi proiecte literare ale Uniunii Scriitorilor, propuse de Gabriel Chifu și aprobate de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor, în reuniunea din luna martie. S-a instituit Premiul „Constantin Țoiu”, care va fi decernat anual de un juriu ales de CD al USR. Acest premiu poate fi atribuit unui prozator de mare recunoaștere pentru întreaga sa operă, sau unui prozator pentru o carte nouă, de valoare, scoasă în anul precedent, sau unui debutant în proză excepțional, sau unui critic literar sau eseist care publică o carte importantă de exegeză sau de teorie a prozei. Inedit este modul cum se asigură resursele bănești pentru premiu: apartamentul donat Uniunii Scriitorilor de către Constantin Țoiu a fost renovat și închiriat, iar veniturile rezultate timp de un an sunt folosite pentru finanțarea acestei distincții. Al doilea proiect este dedicat literaturii tinere. Sub numele Maratonul Debutanților, începând din acest an, în perioada 10-15 septembrie, la Casa de odihnă de la Neptun, se vor aduna tineri autori care nu sunt membri ai USR. Fiecare filială a USR va propune unul sau doi tineri autori. Aceștia vor citi din creațiile lor și un juriu îl va premia pe cel mai promițător dintre ei. Premiul va consta și în publicarea unui volum al laureatului. De asemenea, critici și universitari vor ține câteva conferințe despre arta scrisului și vor avea loc recitaluri ale unor scriitori consacrați.
Războiul și orele de înot
O anchetă inteligentă citim în ORIZONT (nr. 3), realizată de Cristian Pătrășconiu. O serie de scriitori și istorici sunt invitați să comenteze un citat din Jurnalul lui Kafka: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiaza am mers la înot.” (2 august 1914). Reproducem o parte din răspunsul lui Adrian Cioflâncă: „Și aici este paradoxul, despre care vorbește și Walter Benjamin: Kafka, deși nu percepea prezentul, intuia ce avea să vină. De aceea i s-a atribuit o enormă forță profetică, anunțând, cu înfiorătoare precizie, catastrofele secolului XX.” Și, integral, comentariul lui Ioan T. Morar: „Ce aș reține în primul rând din această însemnare? Că Germania a declarat război Rusiei exact în ziua în care Kafka avea program de înot. Și nu invers: adică vezi Doamne, Kafka s-a dus la înot într-o zi atât de tulburătoare. Orice creator mare e înzestrat cu o paranoia normală. Și, în virtutea acestei înzestrări, lucrurile așa se văd. Dimineața a fost a Germaniei, după-amiaza e a lui Franz, abonat, probabil, la piscină. Kafka mai puternic decât Kant, care nu a mai ieșit la plimbare cu precizia recunoscută, de ceasornic, în ziua în care a izbucnit Revoluția Franceză. Immanuel s-a lăsat pradă emoției, Franz a stăpânit-o. Să nu uităm o secvență asemănătoare: oștile invadează cetatea, iar Arhimede le cere soldaților în marș să nu-i atingă cercurile desenate în țărână. Cum ziceam, paranoia normală.” Mai răspund (de asemenea, interesant): Teodor Baconschi, Florin Toma, Vitalie Ciobanu, Tudor Călin Zarojanu, Alina Pavelescu, Sabina Fati, Ioana Pârvulescu, Eugen Stancu, Petre M. Iancu, Roxana Patras.
Citim în revista „Argeș“
Scrie Gheorghe Grigurcu la rubrica sa de aforisme din revista ARGEȘ (nr. 3): „Cu câtă ușurință poate contamina vanitatea! Cunoaștem un critic care a devenit familiarul unui autor de o vanitate notorie, intrată în puțină vreme și în conduita criticului. Acesta a rărit contactul cu confrații, a scurtat convorbirile cu ei, nu-i mai amintește în scrisul său, transmițându-le semnalul extrem de măgulitor pentru d-sa că aparține deja altei lumi, inaccesibile lor.” Cine sunt oare cele două personaje, autorul inegalabil în vanitate și criticul contaminat de vanitate, din șarada propusă de Gheorghe Grigurcu? Și tot în Argeș, am citit sub semnătura lui Liviu Ioan Stoiciu: „Îi admir pe scriitorii care-și mențin public tonusul, comentariile la reviste literare și ziare le dau de gol nu numai discernământul creator critic (adecvat, adus la zi, legat de actualitatea mereu în schimbare sau instabilă), dar pot fi luați și drept model moral: Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieș, N. Prelipceanu, Adrian Popescu.” Îi mulțumim poetului pentru aprecierea și pentru solidaritatea arătate unora dintre colegii noștri de redacție. Și adăugăm: pe lista aceasta onorantă încap, din fericire, încă multe alte nume. Între ele, în mod sigur, chiar numele lui Liviu Ioan Stoiciu.
Dacă s-ar privi în oglindă
Într-o foaie săptămânală, F. Iaru se înverzește la față (se înverzește ca-n engleză, green with envy!), se îmbolnăvește de pizmă pe motiv că recentul roman al lui Gabriel Chifu Ploaia de trei sute de zile a stârnit entuziasmul unora dintre cei mai valoroși și mai prestigioși critici literari ai noștri. Sigur, ne-am putea întreba de unde insolența de a se erija în judecător literar unul ca el care, de mai bine de un sfert de veac, n-a mai fost în stare să publice nici măcar o plachetuță de versuri. Dar n-o facem, la Iaru nu ne mai miră nimic. Totuși, îi dăm un sfat: în loc să se lege de alții, e cazul să se uite în oglindă la sine însuși. Știm, nu e ușor ce-i cerem, fiindcă ceea ce ar descoperi privindu-se este greu de suportat și ar trebui să se ia singur la ceartă sau la palme: ar da peste cineva îmbătrânit în rele, nefrecventabil, un fost tânăr poet îngropat în sterilitatea lui literară și care și-a transformat neputința personală în invidie, în ură, în venin și în scandal, pe care le revarsă asupra celor din jur și, între ei, chiar asupra celui care l-a inventat (și, iertați să fim, l-a inventat cu prea multă larghețe, supradimensionându- l pe mărunțelul literar care este de fapt F.I., dincolo de artificiile și gălăgia de butaforie, proprii personajului). Și încă ceva, în notița otrăvită, Iaru îl numește pe G. Chifu „vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor”. În schimb, în procesele pe care le intentează Uniunii Scriitorilor, pretinde (în instanță, să ne-nțelegem, nu la cârciumă, unde, la o bere, la o votcă, visele, iluziile mai pot fi luate drept realitate!) că actuala conducere aleasă a USR nu există și că el, Iaru, este „vicepreședintele Uniunii Scriitorilor”. Să se hotărască odată: ori așa, ori așa? Când spune omul ăsta adevărul? De fapt, niciodată: căci niciodată adevărul nu trece pe unde rătăcește F. Iaru.
Despre scriitorii care nu scriu
Mi s-a adus o imputare de care nu sunt deloc mândru. Florin Iaru, în revistuța de umor cazon care-i găzduiește producțiile, mi-a reproșat că, vorbind la lansarea lui Gabriel Chifu, am spus, pornind de la romanul Ploaia de trei sute de zile, că un critic se poate considera fericit atunci când scriitorii, în loc să se scufunde în anomia înconjurătoare și în sinistroza gazetărească, răspund provocărilor realități prin creații artistice de anvergură. Care demonstrează că lumea românească nu este numai cea a indolenței generale, ci și cea a creației. Florin Iaru are dreptate. Nu Gabriel Chifu este scriitorul pe care și-l dorește un critic. Acel scriitor este el însuși, Florin Iaru. Căci ce poate fi mai dulce în viață decât o vacanță perpetuă? Se compară efortul de a scrie despre câte o carte nouă cu plăcerea de a ședea la infinit, fără a mai și cugeta? Indubitabil, scriitorul ideal, din perspectiva criticului, este Florin Iaru. Care, nemaipersecutându-ne cu nici o creație din 1991 încoace (fleacurile pe care le crede proze nu le pun la socoteală, ținând cont de promisiunea conținută în cele două volume de poezie), ne oferă bucuria inestimabilă a unei vacanțe critice fără limite. Mai ales că acel „deficit” de la Uniunea Scriitorilor, de un milion (nu se precizează moneda), despre care trâmbițează cu frenezie și iresponsabilitate același scriitor care nu scrie, în aceeași revistuță de umor cazon, ne furnizează nouă, „obedienților” de la România literară, bani suficienți pentru câte un Lamborghini Aventador și o vilă pe Costa Blanca. În care să ne petrecem acea lungă vacanță critică, la care ne îndeamnă absența literară perpetuă a neprețuitului Florin Iaru. Știu că sună fantasmagoric. Dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns. De fapt, din perspectiva a ceea ce promitea cândva poetul Florin Iaru, chiar este de plâns. (R. V.)
