Stânga stângii
Ne-am mai referit la gruparea de stânga „Critic/Atac”. Ea a publicat de curând la Editura Cartier o culegere de texte programatice, într-un fel ca replică la două cărţi similare consacrate gândirii liberale apărute la Humanitas. În revista 22 de săptămâna trecută, Andrei Cornea îi face celei dintâi o recenzie oarecum binevoitoare, nepolemică, insistând îndeosebi pe eventualul rol politic direct al membrilor grupării. Discuţia cu privire la programul lor, Andrei Cornea o amână. Autorul comentariului afirmă că, în principiu, existenţa unei ideologii consistente de stânga în România e un lucru binevenit. Deocamdată problema lui este legată de raporturile celor de la „Critic/Atac” cu partidul lui Victor Ponta: conform spuselor lui Vasile Ernu, citate de Andrei Cornea, el şi tovarăşii lui nu se recunosc în doctrina PSD, care ar fi liberală. Fapt cu totul şi cu totul firesc, dacă avem în vedere că Alex Cistelecan şi compania sunt de extremă stângă şi, nu o dată, maoişti convinşi de tezele pro Revoluţie culturală ale unor Badiou, Zizek şi alţii ejusdem farinae. Avem noi, românii, noroc de extreme!
Cine plăteşte?
De multă vreme scrie Andrei Pippidi, la rubrica lui „SOS Bucureşti” din DILEMA VECHE, despre iresponsabilitatea autorităţilor care aprobă, într-o veselie, dărâmarea unor clădiri cu valoare istorică din puţinele rămase în picioare în Capitală. În numărul din 1-7 decembrie, intitulat cuvenit „O ruşine”, e vorba despre dărâmarea casei marelui lingvist şi editor Alexandru Rosetti (1895- 1990) de pe strada Dionisie Lupu nr.56. Zona e una protejată. Andrei Pippidi a mai semnalat pericolul ca un întreg front de clădiri vechi de pe stradă să dispară spre a face loc unor blocuri impersonale. El a scris, el a citit! Am citit şi noi, care îi urmărim rubrica. Se pare însă că funcţionarii de resort de la Primăria Generală sau de la Ministerul Culturii nu-l citesc pe colaboratorul Dilemei vechi. Dau în schimb aprobări de demolare. În cel mai fericit caz, sunt ignoranţi şi nepăsători faţă de, în definitiv, obiectul lor de activitate, care este patrimoniul. Dar mai poate fi luat în considerare şi cazul că ştiu foarte bine ce valoare au clădirile cu pricina. Dacă le-am enumera doar pe cele asupra cărora au atras atenţia Andrei Pippidi, dar şi alţii, ca Mariana Botez, în revista 22, imediat după revoluţie, am avea un material probatoriu care ar trimite la închisoare câteva zeci de funcţionari corupţi. Ceea ce este revoltător este că, în pofida semnalelor de alarmă, nu se întâmplă nimic. Nimeni nu e tras la răspundere. Nimeni nu e pedepsit. Nimeni nu plăteşte o pagubă enormă şi irecuperabilă în veşnicie. O ruşine.
A atribui celuilalt intenţii oculte
Semnalăm din OBSERVATOR CULTURAL nr. 346 (8-14 decembrie) interviul cu Lucian Dan Teodorovici, realizat de Ovidiu Şimonca. Este un dialog interesant centrat pe noua apariţie editorială a prozatorului ieşean, romanul Matei Brunul, o carte care a atras atenţia şi laudele criticii literare. Din acelaşi număr al revistei, am reţinut accentul privind un anume tip de reacţie în viaţa noastră literară, accent pus în editorialul semnat de Carmen Muşat: „Dar «zgomotul şi furia» declanşate pe Facebook săptămâna trecută sunt emblematice pentru un tip de atitudine nutrită de idei preconcepute, lipsă de elementară curiozitate faţă de celălalt, anatemizat apriori. Genul acesta de reacţie care atribuie Celuilalt intenţii oculte, care recurge la un întreg arsenal de acuze, insinuări şi jumătăţi de adevăr, trădează o mentalitate precară, întemeiată pe certitudini şi prejudecăţi.” Subscriem cu totul la aceste idei. Dar ce ne facem când chiar în pagina următoare a revistei întâlnim exact acelaşi gen de reacţie la Bedros Horasangian. Un articol firesc despre Goma apărut în revista noastră şi un demers la fel de firesc al Uniunii Scriitorilor (pornit strict de la Varujan Vosganian!), acela de a încerca în mod colegial să rezolve situaţia scriitorului Paul Goma, îi dau prilejul lui B.H. să se lanseze în halucinante ipoteze despre conspiraţii politico-literare cu necurate intenţii ascunse, cum ar fi „neutralizarea lui Paul Goma”: „Paul Goma există. Faptul că şi Norman Manea este citat în articolul doamnei Irina Petraş ne îndreptăţeşte să credem că bate un vânt de reconciliere dinspre Uniunea Scriitorilor către toţi scriitorii mai mult sau mai puţin aliniaţi politic sau ideologic. Ceea ce nu ar fi chiar rău, dacă ar fi şi adevărat. Dacă statul român şi USR doresc să-i acorde toate drepturile lui Paul Goma, ar fi foarte bine, dar să nu fie ceva cusut cu aţă roşie, de Cotroceni, prin care să se încerce neutralizarea lui Paul Goma: «Eşti cetăţean român, eşti membru USR, îţi dăm şi indemnizaţie, şi pensie, ce mai vrei? De ce nu-ţi place de Manolescu şi de Băsescu?»”
Cioran văzut de Deguy
Tema revistei SECOLUL 21 (7-12 2011) este punctul şi linia. Reţinem consideraţiile lui Solomon Marcus despre punct şi linie, de la reprezentarea şi înţelegerea lor euclidiană până la cea a lui David Hilbert. În acelaşi număr al revistei este marcat şi Centenarul Cioran printr-un text splendid al lui Michel Deguy intitulat „O ciudăţenie de român”: „De multe ori l-am întâlnit pe Cioran, la poşta Senatului, pe vremea când scrisorile aveau importanţa lor; în aleile din Jardin du Luxembourg, pe care ne plimbam şi unul şi celălalt; în Teatrul Odéon de pe vremea lui Darrault, ocupat în ’68, într-un culoar al Editurii Gallimard; de câteva ori în mansarda lui. Era amabil, vesel, vorbăreţ, uitându-se cu atenţie la tot ce putea fi văzut prin Jardin du Luxembourg, porumbei şi oameni; entuziasmându- se în timp ce-i asculta pe studenţii protestatari din ’68, reinventând marile utopii din secolul al 19-lea. Ei nu ştiau asta, dar el îi recunoştea pe dată. Ultima oară (pentru mine) ne-am întâlnit la Palatul Lassay, unde Jack Lang a sărbătorit noua Românie de după Moartea lui Ceauşescu. Cioran a acceptat în acea seară să vorbească iar în limba sa natală pentru jurnalişti.” Sumarul revistei mai are multe capitole demne de interes. De pildă, prezentarea lui Roberto Bolaño, aşezat sub semnul „romanului total” şi tradus cu fragmente din „Cartea lui Archimboldi”, ultima parte din faimosul său roman intitulat 2666. Citind această nouă apariţie din Secolul 21, ni se pare o datorie de bunsimţ să atragem atenţia asupra acestei „publicaţii periodice de sinteză”, aşa cum se autointitulează revista şi care, în condiţii financiare dificile, reuşeşte, prin efortul redactorilor săi, să se menţină la un nivel valoric absolut lăudabil.
Din Bacău, cu farmec
Numărul din noiembrie-decembrie 2011 al revistei băcăuane ATENEU i-a atras atenţia Cronicarului prin articolul Violetei Savu: „Două cărţi, doi poeţi: Marin Mălaicu-Hondrari şi Gabriel Daliş”. Textul se citeşte cu plăcere, dincolo de pledoaria făcută valorii celor doi autori. Şi chiar dacă Marin Mălaicu-Hondrari are suficient talent pentru ca poezia lui să convingă prin ea însăşi, fără apel la elogiile altora, observaţiile Violetei Savu merită consemnate: „Marin Mălaicu-Hondrari reuşeşte în proză, într-un mod admirabil, să insereze farmecul poeziei. Melanjul îl întîlnim şi în textele sale poetice, unde, în descrieri rafinate, ne oferă mostre de măiestrie epică. Impresionează cum simplitatea gesturilor prin încetinirea şi prelungirea lor recuperează timpul, îl dilată prin uitare. Dialogurile interioare fără început sau sfîrşit, fără un rost anume, sporovăiala molcomă a doamnei în vîrstă (una din metamorfozele morţii des întîlnite în volum), fumatul personalizat ca o prizare a neantului, ascund sentimentul teribil al efemerităţii.” Toate bune şi frumoase, dar „fumatul personalizat” l-a dat gata pe Cronicar, expresia aducînd fie a barbarism ivit dintr-o imaginaţie excesivă, fie a calc nefericit după mimetismul verbal al circuitului mediatic. Oare cum arată actul de a fuma atunci cînd nu e personal? Obsesia de a personaliza totul, pînă şi gesturi strict personale precum fumatul, denotă dispariţia persoanei din gesturile amintite, dovadă că fumatul e contagiune socială, nu act intim de „prizare a neantului”.
