Operă literară şi operă civică

Cronicarul a primit câteva cărţi scoase anul acesta de Fundaţia Academia Civică şi, mulţumind pentru darul preţios, ţine să semnaleze aceste lucrări care reprezintă contribuţii remarcabile la cunoaşterea unor momente din istoria noastă recentă. Pentru cititorii atenţi la documente privind devenirea noastră colectivă să notăm titlurile şi autorii: România sub regimul comunist de Dennis Deletant, Tortura pe înţelesul tuturor (memorii) de Florin Constantin Pavlovici, Prizonier în U.R.S.S. de Vasile Gh. Baghiu, Şcoala memoriei 2011 (volum colectiv), O zi de toamnă, cândva… de Romulus Rusan, Andreea Cârstea, Corina Cimpoieru, volum dedicat revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987. Aceste apariţii editoriale ne fac să ne gândim cu firească gratitudine la Fundaţia Academia Civică, o instituţie care depune eforturi deosebite pentru ca procesul de clarificare morală a societăţii româneşti să aibă loc. Totodată, nu trebuie să uităm meritele scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan, autorii nu doar ai unei opere literare, ci, fapt extraordinar, şi ai unei opere civice atât de valoroase.

Cărţile anului

Revistele încep să publice bilanţurile de sfârşit de an. De pildă, LUCEAF|RUL DE DIMINEAŢ| (nr. 12, decembrie). Citind ancheta revistei bucureştene, intitulată Cărţile anului 2012, constatăm câteva lucruri: în primul rând, sfârşitul anului calendaristic nu coincide cu sfârşitul anului literar. Multe dintre apariţiile editoriale pe care criticii şi editurile mizează apar foarte târziu (de ce?, pentru ca lansările să se petreacă în timpul Târgului Gaudeamus, programat în această perioadă?...). De aceea, referirile la aceste volume se fac, regretabil, nu pe citite, ci pe auzite. Este cazul romanului Vieţile paralele de Florina Ilis. Din patru nominalizări, numai un răspuns, al Luminiţei Corneanu, reţine romanul pe baza lecturii. Alte trei răspunsuri (cele formulate de Andreea Răsuceanu, Irina Petraş, Ciprian Măceşaru) menţionează cartea ca „un cec în alb”, logica validare prin lectură abia mai apoi urmând să vină. Şi, în al doilea rând, observăm că încă nu a căzut „zidul Berlinului” generaţionist. Sunt câţiva participanţi la dezbatere (Felix Nicolau, Şerban Axinte, Adina Rosetti) care nu reţin şi nu citează decât volume semnate de colegii lor de generaţie, celelalte nu intră în vederile lor.

Chenzina literară

Scăpată, vrând-nevrând, de povara muncii de la ICR (unde, în paranteză fie spus, aportul său la bunul mers al instituţiei era considerabil), Tania Radu s-a întors la cronica literară: în revista 22, unde rubrica sa stă (nu numai la figurat, ci şi la propriu?) sub semnul chenzinei literare. În numărul 49, din 4-10 decembrie, ea scrie despre Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu, carte care s-a bucurat de recunoaştere, atât prin elogiile criticii cât şi prin acordarea unor premii importante. Ne-a atras atenţia lectura critică a Taniei Radu, care descoperă cusururi acestei cărţi unanim lăudate: „Scris cu un patos năucitor, într-un diluviu inform după standardele romanului cu pedigriuri, cu scăpări şi destule eclipse de graţie stilistică…”. Sau: „Marta Petreu este şi nu este romancier.” Sau: „pagini antologice, lipsite de orice marcă a vârstei stilistice, descriu în primul capitol înmormântarea mamei. Vin însă la rând alte zeci de pagini descumpănitoare, care te fac să crezi că autoarea pierde tonul, că nimic nu se va mai ridica la incandescenţ a de la început. Eroare, romanul suie şi coboară neîncetat…”. Această lectură piezişă a romanului nu-i face rău acestuia, cum s-ar putea crede, ci, dimpotrivă, îi face bine, căci păstrează viu interesul pentru această carte puternică şi tulburătoare scrisă de Marta Petreu.

Pagini de jurnal

În RAMURI nr. 12, Gabriel Dimisianu continuă să publice pagini din Jurnalul său. Cronicarul citeşte totdeauna cu folos şi cu plăcere confesiunile criticului literar, exemplare prin echilibru, măsură şi privire pătrunzătoare. Iată un exemplu: „21 martie. Prima zi «oficială» de primăvară, o primăvară care în fapt a sosit de mult. Mâine şedinţă de Comitet Director la Uniune, premergătoare vizitei de poimâine la Iliescu. E. Uricaru a avut ideea acestei întrevederi, o idee la care am aderat mai mulţi, el convingându-ne că numai acolo poate fi dezlegată situaţia gravă a Uniunii. Riscul cel mare e să pierdem principala sursă de finanţare: cazinoul. Acum mă gândesc însă că vizita nu e doar inutilă, ci şi contraproductivă. Iliescu va fi amabil, încântat că e contactat de scriitori după atâta respingere, dar nu se va angaja la nimic, motivând că nu e căderea lui să se implice, nu-l lasă legea. Iar noi, cei care mergem, vom trece drept capitularzi în faţa puterii, «colabo» etc. Vizita va fi speculată negativ de toţi cei interesaţi în compromiterea actualei conduceri a U.S. Voi merge, totuşi, pentru că i-am promis lui Uricaru, dar simt că e o mişcare proastă. Ce se mai poate face?” Aici comentariul Cronicarului ar fi următorul: datarea din titlul paginii de jurnal din care a fost reprodus acest fragment (e menţionat anul 2011!) este evident greşită, în anul respectiv nici preşedintele ţării, nici preşedintele USR nu mai erau cei numiţi în pagina de jurnal. Dar, pe de altă parte, problemele USR au rămas, totul este la fel de actual şi are grad de urgenţă maximă („situaţia gravă a Uniunii”, „Riscul cel mare e să pierdem principala sursă de finanţare: cazinoul”). Drept care, din acest punct de vedere, anul însemnărilor ar putea fi 2011 şi chiar 2012. Să sperăm că anul viitor USR va sta sub auspicii mai bune şi aceste însemnări îşi vor pierde valabilitatea.

Viitorul României

Am văzut duminică la televizor (pe canalul Pro Tv) emisiunea După 20 de ani. Realizatorii le-au luat un interviu colectiv câtorva olimpici cu succese internaţionale, toţi liceeni şi performeri în matematică. Aceşti străluciţi adolescenţi români, încercând să contureze viitorul României, au ţinut o lecţie de clarviziune pe care cei care alcătuiesc clasa politică de la noi ar fi trebuit s-o urmărească atenţi, cu creionul în mână. Cei trei elevi invitaţi au vorbit, cu luciditate, despre ţara lor ca despre o ţară a metehnelor, un spaţiu al corupţiei, al violenţei, al lipsei de respect şi de bun-simţ, al răutăţii, al necinstei generalizate. Îndreptăţiţi prin faptele şi izbânzile lor de până acum să ne judece, ei au formulat un adevărat verdict simbolic ( „viitorul e sumbru”, „schimbarea în bine e o misiune imposibilă”), care ar trebui să le dea frisoane politicienilor de la noi, în ziua de 9 decembrie, ziua alegerilor.