Scurtă scrisoare deschisă

Dragă Alex Ştefănescu,
Îţi mulţumesc pentru caracterizarea exactă pe care o faci persoanei mele în interviul din „Adevărul” din 24 aprilie. Probabil că nu ţi-aş fi răspuns dacă n-ar fi fost cele câteva „ipoteze” referitoare la motivaţia atitudinii mele faţă de tine. Atitudine, cred, corectă şi binevoitoare. Eu sunt cel dintâi care a scris că eşti un extraordinar publicist şi nu un academic. Nu era un reproş, ci o constatare, pe care, aflu acum, o împărtăşeşti. Mă cunoşti însă prea puţin dacă îţi închipui că succesul tău la public şi priza ta la tineri m-au „enervat”. Succesul meu la public şi priza la tineri, atâta cât sunt, m-au ferit de invidii. Şi de ce m-aş fi simţit „trădat” de apariţia „Istoriei” tale cu trei ani înainte de a mea? Una e una şi alta e alta. Cât despre faptul că i-aş fi „sfătuit pe diverşi publicişti să scrie împotriva” ta, asta e cu adevărat inacceptabil şi nedemn de tine. Spui că nu mai ai timpul biografic necesar ca să uiţi ce nedrept am fost cu tine în ultimii ani. Mai bătrân fiind şi având încă şi mai puţin timp decât tine ca să ţin la supărare, am şi uitat de superbul pamflet cu care m-ai onorat după ce drumurile ni s-au despărţit. Vrei să-ţi mărturisesc ceva? Am aflat de la alţii ce conţine şi doar în linii mari. Am considerat că nu e demn de mine să-l citesc. Asta mă ajută să trăiesc cu iluzia că rămân cel din capitolul din „Istorie” pe care ai binevoit să mi-l consacri. Toate cele bune,
Nicolae Manolescu

Dăm în gropi

Dacă priveşti pe fereastra redacţiei noastre, o zăreşti: imensă, neverosimilă, ca o gură de monstru căscată – îţi dă fiori. A crescut în ea o vegetaţie sălbatică, buruieniş şi lăstăriş, au crescut pomi care, curând, vor prinde putere şi se vor face pădure. E groapa de fundaţie a unei clădiri începute şi abandonate. În centrulul Bucureştiul. Aproape, spre Calea Victoriei, dai de alta. Şi tot aşa: capitala noastră e plină de astfel de gropi. Cum e plină de clădiri rămase etern neterminate, şi de maidane pe care zac mormane de gunoaie, şi de imobile în ruină, cu faţade urâte. Ai zice că tocmai am ieşit dintr-un război, dintr-un dezastru. Mai sunt şi alte domenii în care oraşul acesta deţine triste recorduri: haitele de câini de pe străzi, copiii murdari care, la intersecţie, se reped să-ţi spele parbrizul. Îţi este imposibil să întâlneşti aşa ceva în oricare alt oraş european. Aşadar, ceea ce se petrece la noi este excepţia, nu regula şi te întrebi uluit cum de suntem în stare de asemenea performanţe negative, cum de reuşim să stricăm într-atât regula. Recent, canalul de televiziune Euronews prezenta un amplu reportaj despre Sarajevo, oraşul ieşit la propriu dintr-un război devastator. Acolo, tocmai se concretizează un impresionant proiect de renovare: oraşul vrea să renunţe la „zestrea” perioadei comuniste, care urbanistic a însemnat o sobrietate sărăcăcioasă şi doreşte să redobândească dimensiunea barocă, pe care a avut-o cândva. Drept care arhitecţii, inginerii şi artiştii au proiectat şi au construit deja zeci de imobile şi de statui în stil baroc. Ceea ce, previzibil, a atras valuri de turişti. Când va avea parte şi Bucureştiul în fruntea sa de oameni cu mintea deschisă, care să pună în operă astfel de idei valoroase, iar nu să ne promită trăznite soluţii de transport cu autostrăzi suspendate, în vreme ce oraşul se scufundă în mizerie şi delă- sare?

Normalizarea receptării publice

Ne-am bucurat să citim în Le Figaro (joi, 25 aprilie), sub semnătura lui Bruno Corty, un extrem de elogios articol despre Norman Manea, cu prilejul apariţiei în Franţa, la Seuil, a volumului La cinquième impossibilité (tradus din româneşte de Mary Le Nir şi Odile Serre). Vorbind despre imaginea pe care scriitorul o are în România, autorul recenziei apreciază că, la noi, el rămâne un „huligan”, un „inamic al poporului”. Am zice că informaţiile lui Bruno Corty nu sunt aduse la zi: nu credem că se poate afirma că e privit în felul acesta un scriitor care, anul trecut, a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Naţional de Literatură, probabil cea mai însemnată distincţie literară din ţară şi care, recent, prin votul Comitetului Director al aceleiaşi instituţii, a fost recompensat cu indemnizaţia care se acordă scriitorilor de prestigiu. Aceste gesturi de recunoaştere, fireşti, absolut meritate, sunt poate mărunte, dar ele reprezintă totuşi un argument serios că s-au făcut paşi importanţi pentru normalizarea receptării publice cuvenite unui scriitor de valoarea lui Norman Manea.

Roth@80

În ORIZONT nr. 4, Cristina Chevereşan publică două pagini de jurnal despre recentra sa călătorie în Statele Unite, unde a participat la sărbătorirea lui Philip Roth cu prilejul împlinirii vârstei de optzeci de ani: „Scot programul şi-l studiez iar, uimită ca acum câteva luni, după mesajul de acceptare în selecta Societate Roth. Roth@80, hotelul Robert Tret, Newark, New Jersey. Două zile dedicate aniversării de optzeci de ani a lui Philip Roth, poate cel mai incitant, provocator, prolific şi nedreptăţit autor american în viaţă (spre exasperarea fanilor, Nobelul se lasă aşteptat, deşi scriitorul şi-a parafat solemn sfârşitul carierei, alegându-şi cu atenţie biograful oficial). Derek Parker Royal, Debra Shostak, Ira Nadel, Elaine B. Safer, Dean Franco, Adam Zachary Newton sunt doar câteva nume arhicunoscute nu doar specialiştilor în viaţa şi opera sărbătoritului, ci şi iubitorilor de Barth, Pynchon, Kesey, Auster, Joyce, Leonard Cohen, Woody Allen, literatură (multi-) etnică americană etc. Staruri ale lumii academice americane şi nu numai, adunate să îşi omagieze unul dintre favoriţi. Prelegeri, mese rotunde, discuţii de grup, lucrări individuale, toate concentrându-se asupra unui personaj principal: Roth/Kepesh/Zuckerman.” Textul Cristinei Chevereşan face parte dintr-un grupaj dedicat de revista timişoreană marelui prozator american, în cadrul căruia sunt prezenţi cu articole Gabriela Glăvan, dar şi Radu Pavel Gheo, un bun cunoscător al lui Roth, cel care a fost redactor de carte pentru şase dintre traducerile acestuia apărute la Polirom şi, deopotrivă, a tradus două dintre romanele sale, între care se află cel ce pare a fi ultima lui carte, Nemesis.

Ce nu se poate cumpăra

În revista BUCUREŞTIUL CULTURAL (nr. 123, 23 aprilie), Mădălina Şchiopu publică un interviu cu prozatorul un cristian: „Dacă marii scriitori români sunt în USR şi nu le e ruşine de asta, de ce să ne fie nouă? Nu doar că este necesară, dar este vitală pentru mulţi dintre scriitori. Dar e cool să fii împotriva a ceva, chiar şi când acel ceva dovedeşte palpabil că se schimbă. Banii pot modifica totul. Găsiţi bani şi se vor rezolva toate lucrurile. Cu tradiţia e mai greu. Asta nu se poate cumpăra. Cred că Uniunea are o prestanţă pe care nu ştiu câte instituţii culturale o mai au. Nu trebuie decât promovate valorile şi lăsată zgura deoparte.” Din acelaşi număr al revistei, reţinem dezbaterea intitulată „Un cimitir programat – Canalul Dunăre-Marea Neagră”, la care au participat Ana Blandiana, Ruxandra Garofeanu, Nicolae Prelipceanu, Romulus Rusan şi Valentin Hossu-Longin.