Sfeştania auto
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Patriarhiei Române face, în recenta ediţie pe 2013 a Moliftelnicului, un neaşteptat cadou automobiliştilor români: sfeştania pentru binecuvântarea unui vehicul. E drept că nu se precizează natura vehiculului, dar putem presupune că e vorba de automobilul nostru cel de toate zilele, căruţele făcându-se de tot rare, iar trăsurile de tot turistice. Automobiliştii nu pot să nu se bucure că, după statuia Poetului Naţional din faţa Ateneului Român, la aniversară, sau după clădirea Guvernului din Piaţa Victoriei, la schimbare, a venit şi rândul banalei maşini. Aceia dintre noi care n-o posedă, cunoscuţi sub numele de pietoni, se întreabă, după cum citim în Dilema veche de unde am preluat tulburătoarea informaţie, când se vor apleca şi asupra lor Înaltele Feţe Bisericeşti de la Institutul Biblic şi vor menţiona într-o ediţie viitoare a Moliftelnicului şi sfeştania pentru pietoni. Vedem deja în faţa ochilor preoţimea ortodoxă cutreierând străzile cu pămătuful şi găletuşa şi stropind, cu apă sfinţită, pe trotuare şi pe zebre, Prea Plecatele Noastre Feţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
De unde provin înjurăturile...
... cu Christoşi şi Dumnezei, se întreabă Ovidiu Şimonca în OBSERVATOR CULTURAL nr.427, pornind de la cazul torţionarului Vişinescu, fost şef al penitenciarului de la Râmnicu Sărat, care îi înjura în aceşti termeni pe deţinuţii politici aflaţi în parohia sa în anii 1950 şi, după o jumătate de secol, îi înjură la fel pe ziariştii care l-au abordat în faţa blocului unde locuieşte. Scrie Şimonca: „Acestea (înjurăturile) sunt, probabil, invenţia anilor de teroare comunistă. Deţinutul, în celula sa, se mai ruga, probabil că spunea în gând o rugăciune. Uneori, la apelul de dimineaţă sau de seară, deţinutului i se citeau pe buze cuvinte, şoptea o rugăciune, poate se auzea nedesluşit un Doamne, cuvânt spus cu fereală, poate şi un scurt Doamne, apără-mă! sau Doamne, ajută-mă! Iar gardianul, vigilent, venea peste el cu pumnii şi cu picioarele şi zicea: Ce faci, bă, te rogi?, şi urma înjurătura.” Explicaţia e interesantă. Să notăm în plus că atât Christoşii, cât şi Dumnezeii erau însoţiţi de fiecare dată de adjectivul posesiv al persoanei a doua singular: erau Dumnezeii mă-ti, adică, nu ai mei, ai celui care înjura, ci ai tăi, ai celui înjurat. Gardianul ştia ce spune.
De vacanţă
În DILEMA VECHE (nr. 495, 8-14 august), Andrei Pleşu, aflat în vacanţă, mărturiseşte că îi place mult Sibiul, unde petrece în fiecare an două-trei săptămâni, şi povesteşte, relaxat, cu haz, o păţanie a sa de turist sibian care a încercat să se răcorească cu un gin tonic în renumita Piaţă Mare a oraşului: „… am făcut comanda. Am primit un pahar în care pluteau şase (şase!) felii de lămâie: trei galbene şi trei verzi. Plus patru cuburi de gheaţă. În spaţiul minimal rămas gol nu mai încăpuse, cred, decât o linguriţă de gin şi o ceşcuţă de apă tonică. Aveam deci de băut, strecurându-mă cu greu printre citricele înghesuite în pahar, un fel de limonadă apoasă cu un vag gust de ienupăr. Preţul: 14 lei. Am băut gin tonic peste tot pe unde am umblat, după ce Nicolae Steinhardt, pe la sfârşitul anilor ’70, m-a sfătuit să gust cu prima ocazie delicioasa băutură, necunoscută pe atunci la noi. Nicăieri n-am primit ceva atît de grosolan falsificat ca la cafeneaua sibiană din Piaţa Mare.” Ce să spunem? Nu ne mirăm, se pare că turismul în versiunea sa românească are ca regulă să tragi pe sfoară clienţii cu orice chip. De aceea, poate, e de preferat să ne reprimăm nostalgiile, înduioşarea patriotică şi să alegem ca destinaţii de vacanţă locuri sigure, verificate, de aiurea, unde nu suntem furaţi şi unde e mai ieftin. Ceea ce atâţia dintre compatrioţii noştri şi fac deja.
Portretul turistului român
O altă experienţă de vacanţă, de data aceasta petrecută nu pe pământ autohton, ci în străinătate, aproape, la vecinii bulgari, ne împărtăşeşte Codruţ Constantinescu, în revista 22 (nr. 31, 6-12 august). De data aceasta în atenţie nu se află româniicare- oferă-servicii-turistice , ci româniicare- beneficiază-de-servicii-turistice. Şi la capitolul acesta suntem dezamăgitori. În deplasare, românii sar în ochi: în rău, nu în bine. Iată ce a constatat autorul articolului din săptămânalul bucureştean: „Acest sentiment de apartenenţă se manifestă la români prin miştocăreli foarte vocale care se transformă rapid în hăhăieli asurzitoare, căci românului îi place să hăhăie. Să se audă. Dar nu articulat. Şi când se aude în Bulgaria e cu atât mai bine, se simte superior. A venit la all-inclusive să se respecte, să toarne, să facă o pagubă cât mai mare.(…) În inconştientul nostru, şi noi am fi dorit să năvălim, iar alţii să-şi dea foc la recolte. Dar n-a fost să fie! Aşa că ne mulţumim doar la a pârjoli puţin hotelurile bulgăreşti sau turceşti. De aceea bem încă de la ora zece dimineaţa o vodka-două cu Pepsi, să meargă gustărica de la 10.30! Un alt semn distinctiv al masculului român aflat «în misiune» turistică este abdomenul proeminent. Burta ca simbol al ascensiunii sociale, al reuşitei, al fericirii, o altă modă orientală, bine şi durabil inserată în mentalul nostru. Grav este că masculului cu burtă începe din ce în ce mai des să i se asocieze copilul supraponderal, îndopat cu cartofi prăjiţi şi prăjeli decât cu nenumăratele salate (dar, se ştie, numai proştii mănâncă salate la all-inclusive!).” Descrierea amară a călătorului de la 22 e corectă – oricine s-a aflat în străinătate s-a putut convinge că aşa ne comportăm. Din nefericire! Furnizăm Europei, făcându-ne de râs, cei mai necivilizaţi turişti, ca şi cei mai necivilizaţi emigranţi, care îi înspăimântă prin mizerie şi sălbăticie pe locuitorii altor ţări. Ar trebui să ne întrebăm cu îngrijorare cât de defecte sunt la noi sistemul de educaţie, angrenajul social în întregul său, de am ajuns să „exportăm” asemenea persoane care parcă vin dintr-o sub-lume.
A treia Romă, astăzi
Din acelaşi număr al revistei 22 semnalăm şi eseul A treia Romă: un mit medieval şi extensiile lui contemporane, semnat de Petre Guran, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi director al ICR Chişinău, de la înfiinţare şi până anul acesta, când a nimerit şi el sub tăvălugul destituirilor. Istoricul explică ideea de a treia Romă, aşa cum apare ea într-o scrisoare a lui Filotei, un călugăr din Pskov, către agentul guvernamental moscovit Munehin, „prin care se extinde şi asupra Moscovei analogia, stabilită deja în antichitatea târzie, dintre Roma şi Constantinopol, prin care acesta din urmă căpăta titlul simbolic de Noua Romă. Adică noua capitală a imperiului şi a lumii întregi.” A treia Romă ar fi, aşadar, Moscova sau „Sfânta Rusie”, ce ar juca rolul de nou centru de putere, o dublă putere, politică şi religioasă. Ideea este reînsufleţită şi pusă în practică astăzi prin prezenţa extinsă în spaţiul ex-sovietic a Bisericii Ortodoxe Ruse, în tandem cu acţiunea politică a statului rus. Textul lui Petre Guran interesează fiindcă aduce un exemplu cât se poate de concret, şi anume – demersurile recente întreprinse de Biserica Ortodoxă Rusă în Republica Moldova.
„Secretele minţii umane“
În LETTRE INTERNATIONALE (nr. 86, ediţia română, vară 2013) există o secţiune Societatea informaţională, unde se poate citi, între altele, un eseu semnat de Colin McGinn, intitulat Homunculus, despre ideile lui Ray Kurzweil.(După Wikipedia, Ray Kurzweil este „autor american, inventator vizionar şi director de inginerie la Google. În afară de futurologie, este implicat în domenii precum recunoaşterea optică de litere (OCR), sinteza text-vorbire, tehnologiile de recunoaştere a vorbirii şi instrumentele electronice cu claviatură.”) McGinn, în textul publicat iniţial în The New York Review of Books, ia în discuţie o teorie lansată de Kurzweil despre gândirea umană: „Care este marea sa teorie?”, se întreabă McGinn. „Ea este prezentată în capitolul al treilea al cărţii, «Un model al Neocortexului: Teoria Minţii – Recunoaşterea Formelor». Nu poţi să nu observi că această teorie complementează realizările lui Kurzweil ca inventator al dispozitivelor de recunoaştere de semne: «secretul din spatele gândirii umane» este recunoaşterea formelor, aşa cum este implementată în hardware-ul creierului. Pentru a crea o minte, avem nevoie, aşadar, de o maşină care să recunoască forme, precum litere şi cuvinte. Numind aceasta TMRF (Teoria Minţii – Recunoaşterea Formelor), Kurzweil îşi schiţează teoria făcând referinţă la arhitectura neuronală a neocortexului, stratul extern, extrem de ridat, al creierului.” Eseul din Lettre Internationale ne introduce într-un teritoriu care deschide orizontul şi fascinează. Este doar unul dintre punctele de interes ale unei reviste în totalitate remarcabilă.
