Monarhia şi valorile
Revista 22 (nr. 30, 30 iulie-5 august) publică un interviu cu Şerban Papacostea, realizat de Dragoş Ghiţulete. Am reţinut opinia istoricului despre importanţa monarhiei pentru România: „Monarhia constituţională a însemnat cea mai rapidă adaptare la civilizaţia modernă, efortul de modernizare a corespuns interesului fundamental al societăţii româneşti şi a asigurat manifestarea capacităţii naţionale pe diverse domenii, nu în ultimul rând al culturii, când România a produs nenumărate valori în cele câteva decenii de manifestare liberă în cadrul unui regim pluralist, care tindea să devină o democraţie, nu era încă o democraţie.” Credem că Şerban Papacostea are dreptate şi când vorbeşte despre cauzele care blochează şi astăzi revenirea la normal a învăţă- mântului românesc şi, prin el, a întregii noastre societăţi, ce ar trebui să se fundamenteze pe performanţă, pe meritocraţie: „Cauza generală e evoluţia de după ’89, care nu a fost cea care trebuia să fie, faptul că structurile moştenite de la regimul comunist îşi manifestă încă puterea şi blochează progresul. Şi în primul rând selecţia personalului, mă refer la învăţământ. Ştiu din experienţa mea ce s-a întâmplat la facultăţile de Istorie din ţară, departe de a constitui o revenire autentică la selecţia valorilor, şi asta se resimte puternic.” Într-adevăr, este exasperant faptul că atât de multe promovări în diverse funcţii din diverse domenii se fac nu prin calităţile profesionale ale persoanelor în cauză, ci prin carnetul de partid. Singura deosebire faţă de regimul comunist: clientela unui singur partid de altădată a fost înlocuită de clientela (mult mai numeroasă!) a atâtor partide şi partiduleţe.
Totul se plăteşte?
Am văzut la televizor secvenţe cu acel bătrân care se repezea furios şi ridicol spre ziariştii ce-l agasau cu insistenţa lor, în preajma locuinţei sale din centrul Bucureştiului. Pensionarul octogenar (cu o pensie de aproximativ 6 000 de lei!), protagonist al acelui episod şocant, nu este altul decât Alexandru Vişinescu, unul dintre torţionarii faimoşi ai perioadei comuniste. În revista OBSERVATOR CULTURAL (nr. 426, 1-7 august), Andrei Muraru, sub titlul Teroare şi moarte sub comandantul Vişinescu, face o trecere în revistă a activităţii sinistre pe care acest om a avut-o în cei şapte ani (1956- 1963), cât timp a condus penitenciarul de la Râmnicu Sărat, temniţa elitei politice şi intelectuale româneşti, loc de detenţie despre care Corneliu Coposu, închis şi el aici, mărturisea: „Eu care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să spun cu mâna pe inimă că închisoare a de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură.” Din revistă aflăm şi că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a cerut marţi, 30 iulie, Parchetului General începerea urmăririi penale pe numele locotenent-colonelului (r) Alexandru Vişinescu, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
Sub lupă
În revista DILEMATECA (nr. 86, iulie 2013) citim un amplu grupaj documentar Dana Dumitriu în dosarele Securităţii. Cercetarea se datorează Adrianei Bărbat, doctorandă la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov, care aduce lămuriri preţioase privind cele patru volume ale dosarului de urmărire informativă al scriitoarei: „Notele din acest dosar sunt pe cît de cutremurătoare, pe atît de pline de informaţii utile, dar şi de informaţii distorsionate sau contradictorii. Am realizat o selecţie, încercând să nu mă raportez la ele ca la aspecte obiective sau întotdeauna adevărate din viaţa autoarei; am verificat (pe cît posibil) anumite informaţii şi am încercat să păstrez distanţa faţă de notele informative din dosar, înainte de a le considera dovezi utile sau, cel puţin, posibile piste noi de cercetare.” Citind Dosarul din Dilemateca, avem încă o probă tulburătoare că în perioada comunismului existenţele noastre nu ne aparţineau, erau puse sub o monstruoasă lupă, permanent supravegheate şi practic confiscate de un regim politic absurd.
„Slalom printre interdicţii“
În DILEMA VECHE, Dosarul numărului 493 (25-31 iulie) se intitulează Interzis şi făcut. Tema este propusă de Ana Maria Sandu, care scrie în introducere: „De cînd ne ştim, facem slalom printre interdicţii. Parcă ne-am naşte cu un sac care trebuie umplut cu o serie impresionantă de nu-uri. Cele venite de acasă, de la şcoală, de la cei care ne reglementează în fel şi chip vieţile.” Paginile conţin puncte de vedere formulate de Ruxandra Mihăilă, Ileana Bîrsan, Bogdan-Alexandru Stănescu, Matei Pleşu, Laura Popescu, Marie- Louise Paulesc, Anca Fronescu, Raluca Alexandrescu şi Antoaneta Ralian (intervievată chiar de Ana Maria Sandu). Iată, de pildă, cum percepe Anca Fronescu starea de libertate pe care o tră- ieşte la Amsterdam: „Nu ştiu dacă Olanda este într-adevăr ţara aceea tolerantă şi liberală, însă Amsterdamul bifează asta cu brio. Acolo, relaxarea e la loc de cinste, şi să nu fii liber este singurul fapt interzis.”
Despre Jimbolia, numai de bine
Recent, într-un Ochi magic din această pagină, ne exprimam îngrijorarea privind soarta Muzeului Presei de la Jimbolia. Primim o scrisoare din partea primarului oraşului Jimbolia, Darius Adrian Postelnicu, care ne asigură că acordă cuvenita atenţie acestei instituţii unicat, alocând fondurile necesare pentru funcţionarea sa decentă şi pentru achiziţionarea de noi exponate. De asemenea, memoria fondatorului, poetul Petre Stoica, este cinstită prin organizarea unei manifestări culturale anuale, în luna februarie, luna sa de naştere. Ne bucurăm că lucrurile stau aşa, adică bine, şi nu cum ne informaseră pe noi colegii din Filiala timişoreană a USR, adică rău. Facem cuvenita rectificare şi îi urăm succes primarului Darius Adrian Postelnicu.
Poezia în comunism
La sfârşitul săptămânii trecute, insomniacii au putut vedea (difuzat noaptea târziu spre dimineaţă, de postul TVR 2) un film din ciclul Rezistenţa prin cultură, dedicat Anei Blandiana. Filmul, realizat în anul 2011 de Alexandru Munteanu, este de două ori valoros. O dată în sine, fiindcă reliefează momente de răspântie din viaţa unei scriitoare care şi-a definit personalitatea printr-o neîncetată confruntare cu autorităţile comuniste. Ca, de pildă: episodul când tatăl poetei, preotul Coman, se deplasa într-un convoi de deţinuţi politici undeva în Balta Brăilei şi a aflat absolut miraculos de debutul fiicei sale dintr-o pagină de ziar ruptă, care, purtată de vânt, a ajuns la el. Sau, alt episod memorabil: interzicerea poetei pentru cele patru poeme publicate în revista Amfiteatru, în anul 1984; poemele sunt copiate, apoi, de oameni obişnuiţi şi circulă din mână în mână, constituind scrierile cu cel mai mare „tiraj” atins vreodată de literatura sa. Şi, în al doilea rând, filmul este valoros prin mesajul indirect pe care-l conţine: în dictatura comunistă, poezia conta enorm, luptele se duceau în jurul cuvintelor din literatura scriitorilor români, cuvintele lor aveau o forţă atât de mare încât puteau să cutremure întreg sistemul. Ceea ce astăzi, vai, nu se mai întâmplă.
