Valoarea şi premiul

Din Notele berlineze, scrise, ca totdeauna, cu farmecul inteligenţei, pe care le semnează Andrei Pleşu în numărul 505 (17-23 octombrie) al DILEMEI VECHI, desprindem o informaţie legată de recenta decernare a Premiului Nobel pentru Literatură: „Helmuth Karasek, un cunoscut jurnalist şi critic literar german, deplânge, în rubrica sa din Berliner Morgenpost, decizia Academiei Suedeze de a amîna încă o dată decernarea Premiului Nobel pentru Literatură scriitorului american Philip Roth. Karasek crede că e un abuz al corectitudinii politice. După preşedinţia lui George Bush Jr., scriitorii Statelor Unite nu mai par să fie laureaţii plauzibili ai marelui premiu. Aceeaşi opinie apare într-un comentariu din Die Welt, cu final ironic: «Academia Suedeză s-a hotărît, totuşi, să renunţe la deprinderea de a premia mediocrităţi. Felicitări, Alice Munro!»” À propos, de laureaţii Nobel pentru Literatură: mereu criteriile de selecţie ale juriului au fost greu de pătruns. Frustrarea noastră, a celor care formăm publicul, vine din greşeala pe care o facem repetat, aceea de a considera că, sine qua non, valoarea literară recunoscută duce la câştigarea acestei distincţii.

Un mesager

Din acelaşi număr al Dilemei vechi, semnalăm şi Dosarul consacrat unui teritoriu al presei mai puţin cunoscut, Fotojurnalismul. Sunt prezenţi cu texte şi opinii specialişti ai domeniului: Alexandra Bardan, Vadim Ghirdă, Petruţ Călinescu, Mihai Barbu, Cătălin Georgescu, Ioana Cârlig şi Mihai Raica, dar şi James Wellford şi Mihai Vasile, intervievaţi de Patricia Mihail. Aceasta semnează şi argumentul dosarului: „«Nu vreau ca oamenii să-şi facă griji pentru mine, ci pentru oamenii din fotografiile mele», spunea fotojurnalistul de război James Nachtwey. Fie că vorbim despre fotografia documentară, cea de război sau din zone de conflict, de imagini din natură, de imagini din viaţa de zi cu zi sau de portrete, fotojurnalismul trebuie să-şi asume alegerea făcută în momentul în care apasă butonul, avînd în minte, în fiecare clipă, că îndeplineşte un rol de masager.”

Ardelenii şi Călinescu

În revista CULTURA din 10 octombrie, Ion Simuţ semnează un scurt, dar incisiv articol despre opoziţia radicală dintre spiritul lui G. Călinescu şi spiritul ardelenesc. Fireşte, o asemenea temă nu putea preocupa decît un intelectual de pe malul Crişului Repede: cît de mare e prăpastia care separă maniera criticului născut la Iaşi de modul aşezat al intelectualilor ardeleni? Răspunsul lui Ion Simuţ nu lasă loc de speranţe: Călinescu nu are nimic ardelenesc, căci pentru criticul ieşean critica înseamnă talent şi impresie estetică, spre deosebire de optica ardelenească, la care metoda şi seriozitatea trec înaintea harului şi inspiraţiei. În al doilea rînd, ca reacţie la umoarea ironică, jucăuşă şi corozivă a lui Călinescu, ardelenii răspund printr-o frondă sistematică la stilul călinescian. Cu alte cuvinte, critica universitară ardeleană e fie făţis anti-călinesciană (G. Bogdan Duică şi D. Popovici), fie discret ostilă (ca în cazul cerchiştilor de la Sibiu, de la Ion Negoiţescu şi Cornel Regman, pînă la Ovidiu Cotruş sau Nicolae Balotă). Chiar şi cei care îşi declară admiraţia faţă de Călinescu, aşa cum e cazul lui Mircea Zaciu, o fac într-o manieră cu totul necălinesciană. Echinoxiştii fug de perechea Călinescu- Lovinescu căutînd salvarea într-o formă de comparativism european. Concluzia? „Ardelenii nici nu vor şi nu pot fi călinescieni. Muntenii şi moldovenii, cei mai mulţi dintre ei, vor să fie călinescieni, întreţinîndu-şi cu mîndrie iluziile, dar nu ştiu că nu pot să fie, pentru că a fi călinescian nu e doar o chestiune de talent şi histrionism, ci o problemă de geniu. Salvarea noastră a tututor, doritori sau nedoritori să fim călinescieni, e că, la drept vorbind, a fi călinescian e, la urma urmei, imposibil. G. Călinescu e, oricum, inegalabil şi irepetabil, după cum ar trebui să recunoaştem cu o blîndă resemnare.” Cronicarul nu poate decît să-i dea dreptate criticului orădean.

Plagiat sub patrafir

Din CAIETE SILVANE nr. 10 (octombrie 2013), aflăm că plaga plagiatului a ajuns să molipsească pînă şi curatele feţe bisericeşti, dovadă articolul lui Marin Pop (O monografie copypaste), din rîndurile căruia aflăm că Monografia satului Bădăcin (2013), semnată de preotul ortodox Dumitru Blaga, este o grosolană copie literară după volumul Monografia satului Bădăcin şi a familiei Maniu, semnată de preotul greco-catolic Cristian Borz. În primul volum (plagiatul) nu sînt specificate editura, ISBN-ul şi descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale. Mai mult, 140 de pagini „sînt copiate cuvînt cu cuvînt, inclusiv notele de subsol. De asemenea bibiografia, sursele arhivistice, periodicele, cărţile studiate şi articolele de specialitate, cu cîteva mici adăugiri, în mod paradoxal, sînt identice cu cele studiate de preotul Cristian Borz. Am avut onoarea de a fi consultant ştiinţific şi prefaţator al monografiei semnate de preotul Cristian Borz şi cunoaştem sursele folosite în elaborarea lucrării, multe indicate chiar de către noi. Aşadar, ne îndoim că preotul Dumitru Blaga a studiat la arhivele din Baia Mare, la arhiva Muzeului Unirii din Alba Iulia, periodicele sau cărţile copiate din cartea preotului Cristian Borz.” Semnalăm cazul ca pe o mostră de aberaţie livrescă, nu ca pe un motiv de discordie confesională. Ce-i place lui Dumnezeu nu poate să iasă din rigorile onestităţii auctoriale.

Tot despre plagiat

Tot despre plagiat, în alte vremuri, cu alţi actori, scrie Florin Colonaş în OBSERVATOR CULTURAL nr. 437 (695) din 17-23 octombrie 2013. Micul scandal se iscă în jurul revistei „Vremea”, condusă de Vladimir Donescu. Fiicei Elenei Farago, Coca Farago, îi apare, în 1933, în revista amintită un grupaj de versuri, în selecţia redacţiei. Unele poeme rămân pe dinafară, iar doamna Farago nu cere explicaţii. Însă un an mai târziu, una din ele se publică, totuşi, în revistă, sub semnătura Tata- Moşu, cu minime modificări faţă de original (au – glosează Florin Colonaş – şi plagiatorii personalitatea lor!). Tata-Moşu cel adevărat, să spunem aşa, era un hoţ celebru al Bucureştiului interbelic, prins repetat, şi evadând spectaculos. Deopotrivă, era o sursă de expresii colorate pentru gazetarii vremii. Înţelegem din restituirea lui Florin Colonaş că plagiatul era asumat de redacţie, fiind o formă de a le ironiza pe sensibilele doamne Farago. Cel care a semnat poezia care nu-i aparţinea şi-a luat identitatea unui hoţ spiritual. Aveau, aşadar, revistele interbelice sarea şi piperul lor.