Un documentar remarcabil
Pe canalul 2 al TVR, am putut vedea un remarcabil documentar intitulat America reconstruieşte, consacrat remodelării spaţiului unde au existat cele două turnuri gemene, distruse în atentatul din 11 septembrie 2001. Filmul spune captivant un episod din povestea unui popor capabil de un efort constructiv ieşit din obişnuit. Ca să se poată clădi ceva acolo, era nevoie să se elibereze spaţiul de ruinele imenselor construcţii. Sub turnuri, exista o „hală” imensă, coborând sub pământ pe şapte etaje, care găzduia parcări şi spaţii tehnice. De asemenea, zona, aflată foarte aproape de fluviul Hudson, era protejată de revărsărea sau de infiltrarea apei printr-un zid uriaş, şi el subteran, care a avut de suferit în urma atentatului şi care a fost reconsolidat prin metode inginereşti extrem de complicate şi de ingenioase. Abia apoi, după „curăţarea” spaţiului, a putut să înceapă noua construcţie: şi aici s-a purtat o mare bătălie simbolică, deoarece, pentru new yorkezi şi nu numai pentru ei, locul era un cimitir – acolo sfârşiseră tragic şi absurd atâţia oameni; aşa încât s-a hotărât că trebuie, neapărat, să se facă acolo un parc memorial, un spaţiu de reculegere. Ceea ce s-a şi întâmplat, foarte inspirat, exact pe locul fostelor turnuri gemene. Iar noile buildinguri s-au înalţat undeva la marginea perimetrului, una din aceste construcţii a devenit cea mai înaltă clădire a oraşului detronând iarăşi Empire State Building. Văzând toate aceste izbânzi, ne gândeam cu amărăciune la propriul nostru oraş, unde, de pildă, săparea unui biet pasaj pe sub/peste şosea durează atâta timp, şi ne mănâncă într-atât nervii, şi costă atât de mult, de parcă am ridica o piramidă sau chiar Empire State Building, încă o dată!
O revistă literară la TVR
Și tot despre TVR. După laude, şi un reproş. Am urmărit grila de programe. Există tot soiul de emisiuni pentru cele mai neaşteptate segmente de public: pescarii au o emisiune a lor, despre automobilişti şi motociclişti, nu mai vorbim. Cei care vor să înceapă o afacere – bineînţeles, au atâtea emisiuni. Pasionaţii de turism – şi ei. Până şi cei interesaţi de bărcile cu motor intră în preocupările canalului public. Et caetera, et caetera. N-am găsit însă nicio emisiune literară adevărată. Şi nu vorbim despre talk-show-uri, ci de o revistă literară vizuală, care să cuprindă întreg fenomenul literar contemporan. Oare nu este necesară, în vremurile noastre sărace, când instrucţia şcolară este atât de precară, când totul se manelizează şi se mondenizează, iar limba română vorbită este stâlcită până la nerecunoaştere? Noi credem că da. Şi fiindcă tot vin alegerile la USR: sugerăm noii conduceri a USR să negocieze cu conducerea televiziunii introducerea în program a unei reviste literare. Ar fi în folosul tuturor, nu doar al scriitorilor.
Din sumar
Reţinem din sumarul revistei ARGEŞ (nr. 8): cronica întârziată a lui Nicolae Oprea despre volumul lui Al. Cistelecan Magna cum laude, eseul în care Gheorghe Grigurcu caută să răspundă de ce doi „cărturari impunători”, Adrian Marino şi Nicolae Balotă, „n-au creat ceea ce se numeşte şcoală”; e prezent în revistă şi Al. Cistelecan, cu un comentariu despre studiul Nicoletei Sălcudeanu, „Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă”; Mircea Bârsilă scrie despre poezia lui Nichita Stănescu, iar Dumitru Augustin Doman comentează două romane recent apărute, Urma de Adrian Alui Gheorghe şi Călugărul negru de Şerban Tomşa; Mihai Barbu face o prezentare a Balcicului, în această vară când s-au împlinit 100 de ani de când acest teritoriu „a fost declarat pământ românesc”; cronica literară e semnată de Ştefan Ion Ghilimescu, versuri publică Radu Cange şi Daniela Păun (cu prezentarea lui Mircea Bârsilă), iar Leo Butnaru ne face cunoscute noi pagini din jurnalul călătoriei sale în Armenia.
Ecouri la un festival
În OBSERVATOR CULTURAL (nr. 432, 12-18 septembrie) poate fi citit, în traducerea lui Marius Dobrescu, un text al lui Ismail Kadare, în care acesta descrie pe larg vizita sa în România, cu prilejul participării, în anul 2003, la festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură”, organizat la Neptun de către Uniunea Scriitorilor: „După-amiază ne întoarcem la Neptun. Atmosfera este minunată. Sosiseră mulţi dintre invitaţii de pe listă. Nu e Fuentes, dar e Amos Oz. Şi António Lobo Antunes. Sunt mulţi scriitori scandinavi, americani, din majoritatea ţărilor europene, din fostele ţări socialiste şi din Balcani. Printre ei, multe femei. Cineva îmi spune că sunt mulţi scriitori medicioftalmologi. România se poate mândri cu o asemenea organizare.” Asta e partea frumoasă a textului. Altfel, faimosul scriitor albanez e preocupat în relatare să facă public scandalul iscat atunci, căci fusese invitat la această manifestare literară cu asigurarea că va lua Marele Premiu al Festivalului, Trofeul Ovidius, iar organizatorii şi-au încălcat promisiunea, acordând laurii lui António Lobo Antunes.
Perle şi podoabe
A stârnit ilaritate cândva o cronică a lui Alexandru Paleologu în care eseistul declara imprudent că un poet (uitat astăzi) ar fi noul Hölderlin. Nefericita formulare a devenit atât de celebră încât a căpătat statut de material didactic: orice tânăr care aspiră să facă, vreodată, critică literară e sfătuit să nu-şi rişte credibilitatea punând în pagină asemenea spontane enormităţi. Ori sănătoasele învăţăminte n-au ajuns până la Virgil Podoabă, ori, dac-au ajuns, ele l-au ambiţionat, fapt e că acesta scrie senin, pe coperta a patra a unei cărţi de debut, că „nu e nevoie să locuieşti la Paris sau New York, cum cred new-chiriţele noastre intelectuale, ci, din contra, că poţi trăi chiar la Târgu-Neamţ, pentru a produce lucrări de nivel euroatlantic”. Rânduri pe lângă care gafa lui Paleologu sună aproape rezonabil.
Pagină cu pagină
La împlinirea a 95 de ani de la naşterea anglistului Leon D. Leviţchi (eveniment căruia şi revista noastră i-a consacrat un consistent material), OBSERVATORUL CULTURAL (în acelaşi număr, 432) publică un pasionant interviu cu fiica cea mare a acestuia, Veronica Focşeneanu. Autorul dialogului, Alexandru Dumitriu, extrage mici poveşti de familie, care mai de care mai frumoase. Remarcabilă este aceea, cu parfum de intimitate, despre felul cum profesorul Leviţchi a alcătuit o a doua ediţie a Dicţionarului său: „De exemplu, o dată, când pregătea o nouă ediţie a Dicţionarului, a pus-o pe Daniela să-l ajute. Asta e şi o nostimadă: i-a dat fetiţei două exemplare dintr-un dicţionar englez-român de-al său mai vechi şi i-a spus să rupă foaie cu foaie, apoi să lipească fiecare filă pe o pagină format A4, una pe faţă, una pe verso, astfel încât să adune, în final, dicţionarul întreg într-un singur exemplar, pagină cu pagină. În felul acesta, se crea un spaţiu liber pe fiecare pagină, dându-i dumnealui posibilitatea adnotării numeroaselor adăugiri, completări şi intervenţii de tot felul pe care le făcea, realizând manuscrisul pentru ediţia următoare a Dicţionarului. Daniela a muncit serios, a efectuat perfect «lucrarea» şi a fost răsplătită de tatăl meu cu o duioasă mângâiere pe perişorul său auriu. Încurajată de o asemenea recompensă, care nu-i era caracteristică bunicului său, fetiţa a îndrăznit: «Ai să pui şi numele meu pe copertă?».”
