Nume de străzi
În DILEMA VECHE (nr. 514, din 19-23 decembrie), Andrei Pippidi îşi povesteşte experienţa ca membru al comisiei Primăriei generale a Capitalei pentru atribuirea numelor de străzi. Comisia a fost înfiinţată în mandatul lui Crin Halaicu, în 1993, şi desfiinţată în 1995. „S-a considerat probabil că ne îndeplinisem misiunea”, conchide ironic autorul articolului. Interesant este că astfel de comisii au existat încă din secolul XIX. Cea dintâi a fost înfiinţată în 21 aprilie 1890, printr-o adresă semnată de Vintilă Rosetti, fiul lui C.A. Rosetti, ca primar, şi de G. Al. Orescu, arhitectul căruia i se datorează, între altele, clădirea Universităţii. Din comisie făceau parte B.P. Hasdeu, Alexandru Odobescu şi G. Ionescu-Gion, autorul primei istorii a Bucureştilor. Dovadă de importanţa pe care edilii de odinioară o acordau botezării străzilor. Comisia din 1993-1995, la rândul ei, a schimbat numeroase denumiri. Iniţial, ea a cerut menţionarea pe plăcuţe a anilor între care au trăit personalităţile onorate de denumiri şi profesia lor. „Pentru a evita dificultăţile, s-a renunţat la datele biografice”, scrie Pippidi. Despre ce dificultăţi să fie vorba? Cum să nu găseşti datele biografice ale unor celebrităţi? Fapt e că interesul primarilor generali pentru această importantă imagine a Capitalei, care e şi un mijloc de informare culturală, a scăzut simţitor. Şi, fiindcă tot a venit vorba de Rosettişti, de ce să ne mirăm când citim că C.A. Rosetti, „scriitor paşoptist”, ar fi trăit între 1856 şi 1885, adică, nenăscut în 1848? Sau că, pe o plăcuţă din celălalt capăt al străzii care-i poartă numele, scrie „acad. C.A. Rosetti”, fie din confuzia cu marele lingvist şi, fireşte, academician, Alexandru Rosetti (1895-1990), fie din ignorarea faptului că formula „acad” înaintea numelui nu se foloseşte decât pentru cei aflaţi în viaţă. Şi mai este ceva: rareori sunt două plăcuţe la fel. Pe vremuri, nu mai ştim dacă şi astăzi, o stradă centrală din Constanţa se chema, în funcţie de plăcuţele succesive, „Marcus Aurelius, împărat roman”, „Marcus Aurelius” sau „Marc Aurel”. Cât priveşte aşezarea la vedere a plăcuţelor, dacă nu chiar lipsa lor, ce ar mai fi de spus? Nu e vorba de o banală neglijenţă a edililor, ci de un act anticultural.
Alte amintiri din copilărie
În acelaşi număr din Dilema veche, Anda Docea, jurnalistă la TVR, semnează un text cu titlul „Vacanţa cea mai lungă”. Sunt povestite evenimentele din decembrie 1989, văzute, prin ochii copilului care era pe atunci autoarea de astăzi. Avem un fel de alte amintiri din copilărie: „Pe 21 decembrie, aproape de prânz, l-am văzut pe bunicul meu complet descumpănit de ţipetele şi huiduielile emise de radioul Gloria, pe care-l pornea cu sfinţenie pe postul Europa Liberă. Îl ascultam împreună de câţiva ani şi, în timp, învăţasem nume complicate, cum ar fi Ioana Măgură-Bernard şi Neculai-Constantin Munteanu, mai repede decât grupele muntoase din Carpaţi şi-i recunoşteam rapid după voce. – |ştia-s nebuni. Dau teatru radiofonic în miezul zilei. – Închide-l şi hai la masă, i-a replicat bunica mea. Nu ne-am aşezat bine, că ne-am trezit cu mama năvălind peste noi. – N-aţi auzit ce se întâmplă? A căzut Guvernul! – Am auzit ceva la radio, dar am crezut că-i teatru, o ţinea bunicul pe-a lui…” Acum, citind însemnările tinerei jurnaliste, şi pe noi ne stăpâneşte un sentiment ciudat, parcă am asista la un spectacol în care vieţile noatre de atunci au devenit poveste, literatură, istorie.
Sărbătorile, descrise de televiziuni
Cum au sărbătorit românii Crăciunul şi Anul Nou? Cu marea crăpelniţă, cel puţin în descrierea televiziunilor. Toate buletinele de ştiri s-au întrecut să-i prezinte pe concetăţenii noştri prinşi într-o goană nebună, cumpărând de-ale gurii, umplându-şi coşurile, golind magazinele mari şi mici, dar şi târgurile, pieţele. Iar când, după o zi sau două de pauză, magazinele se redeschideau, oamenii noştri, ca hipnotizaţi, erau de găsit din nou la uşile lor, gata s-o ia de la capăt, îmbulzindu-se să-şi refacă proviziile. Şi anul acesta cuvântul de ordine a fost ghiftuiala, cheful, zaiafetul, bairamul, chiolhanul, petrecerea, petrecerea până peste poate, ca şi cum ar fi fost ultima şansă, ca şi cum sfârşitul lumii ar fi pândit ascuns după colţ. Acasă sau în fastfood- uri din mall-uri sau prin diferite staţiuni din ţară şi de aiurea, românii nu făceau decât să mănânce şi să bea, doar aşa atingându-şi starea maximă de bine personal. După cum l-au prezentat televiziunile, poporul pare să se închine la un singur zeu, zeul stomacului, de va fi existând. Şi pare să asculte sedus doar de verbul a avea, fără să-i pese câtuşi de puţin de verbul a fi.
Despre biserici, şcoli şi spitale
În acestă perioadă, la televiziune şi în presă, a început o dezbatere pe o temă sensibilă: cât de îndreptăţită este finanţarea de către stat a bisericii, în condiţiile în care biserica are foarte importante surse proprii de finanţare, din donaţiile enoriaşilor, dar şi din exploatarea nenumăratelor proprietăţi şi din sumedenia de afaceri (nefiscalizate, s-a spus!) pe care le derulează, de la comerţ şi până la turism. S-au auzit voci care au protestat public împotriva construcţiei de biserici ori a marii catedrale din Bucureşti din fonduri de la bugetul de stat. S-a atras atenţia că avem prea multe biserici şi prea puţine şcoli şi spitale şi s-au dat cifre edificatoare: peste 18.000 de biserici, şi doar 4.000 de şcoli, şi doar 128.000 de paturi de spital. Un reportaj transmis de BBC vorbeşte despre prosperitatea şi chiar luxul înalţilor prelaţi în contrast cu sărăcia enoriaşilor, despre apariţia la noi în ţară a unei noi biserici la fiecare trei zile. Ce ar fi de observat? Ar fi vorba, întâi, de un evident dezechilibru, biserica noastră şi slujitorii săi acordă o prea mare atenţie, bunăstării materiale, strângerii de avuţii, în detrimentul adevăratelor comori, cele duhovniceşti, care presupun modestie, umilitate, înflorire lăuntrică, nu trupească. Şi apoi: numărul mare de biserici de la noi e oare, într-adevăr, o măsură a religiozităţii acestui popor sau doar un mod ocolit de a-şi spăla păcatele aşa, prin ridicarea de locaşuri de cult? Dacă ar fi mai multe spitale, am fi mai sănătoşi. Şi dacă ar fi mai multe şcoli, am fi mai educaţi, mai intruiţi, mai civilizaţi, mai culţi. Iar dacă am avea sănătate trupească, dar şi sănătate sufletească şi a minţii, am ajunge să fim mai dăruiţi lui Dumnezeu, am înţelege mai uşor că Dumnezeu trebuie să stea în centrul lumii noastre, iar nu trecătoarele plăceri, acelea de care suntem atraşi şi pe care le punem în evidenţă, iată, şi cu prilejul sărbătorilor.
Prea mult internaţional strică
În RAMURI (nr. 12, 2013), alături de pagini literare interesante, putem citi şi un eseu intitulat Mistica luminii şi a focului la Vasile Voiculescu, semnat de Bogdan-Ioan Anistoroaei. Nu interpretarea în sine în cheie mistică a liricii lui Voiculescu ne-a făcut să ne oprim asupra acestui text, ci supratitlul sub care este el aşezat: „Premiul revistei Ramuri la Festivalul Internaţional Avangarda XXII”. Să se fi organizat undeva, în străinătate probabil, un festival internaţional dedicat avangardei, la care şi revista din Craiova să fi fost reprezentată şi ea să fi premiat acolo una dintre contribuţiile teoretice din cadrul dezbaterilor? – ne-am putea întreba nedumeriţi, dacă ne-am lua după acest supratitlu. Evident, ceva nu se leagă în această ipoteză: cum să premiezi un text critic, scris în grilă teologică, despre un poet clasicist, autohtonist, la un festival internaţional dedicat avangardei? Ne interesăm mai atent şi aflăm că Avangarda XXII e un festival literar care se ţine anual în Bacău. Şi atunci ce caută internaţional în titulatura manifestării? E doar acea boală atât de răspândită printre organizatorii de manifestări literare: tentaţia lor irezistibilă de a împopoţona, de a înzorzona numele manifestărilor, botezându-le internaţionale, fără să realizeze că această dimensiune fals adăugată are un efect contrar celui scontat – în loc să sporească prestigiul reuniunilor respective, le aruncă în provincialism şi ridicol.
Evocarea maestrului
În revista ARGEŞ (nr. 12, 2013), Leonid Dragomir stă de vorbă cu Vasile Dem. Zamfirescu despre Constantin Noica, cel care i-a fost maestru spiritual. Sunt evocate momente importante, de la prima întâlnire cu Noica, acasă la acesta, „undeva prin Berceni”, la care Vasile Dem. Zamfirescu şi prietenul său de atunci, Gabriel Liiceanu, au fost duşi de Sorin Vieru, şi până la adevărata învăţătură pe care cel intervievat nu a deprins-o din facultate, ci tot de la Noica: „Noica ne oferea, cum am spus, o direcţie potrivită fiecăruia, dar insista şi să ne formăm instrumentele ca să avem acces direct la surse, germana, greaca veche, latina. Prin urmare, era un program destul de încărcat pentru că noi nu aveam în spate, prin şcoala pe care o făcusem, instrumente consolidate şi nici cultură adevărată.” E de citit, ca tot ce ni-l aduce în atenţie pe Noica.
