Sub tirania nimicului

Dosarul DILEMA VECHE ( nr. 511) este focalizat pe subiectul Fleacuri & nimicuri, extrem de actual pentru lumea românească. Scriu despre această „dictatură a nimicului”, în care ne ducem zilele, Stela Giurgeanu (care şi coordonează Dosarul), Gabriel H. Decuble, Sorin Costreie, Ana Bulai, Tudor Călin Zarojanu, Dan Stanciu, Matei Pleşu, Teodor Tiţă, Diana Neagu şi Voicu Bojan. În mai toate textele din aceste pagini, se face un inventar cuprinzător al fleacurilor şi nimicurilor care ne inundă existenţele şi ni le consumă zadarnic. Desigur, unul din canalele principale prin care suntem bombardaţi cu fleacuri şi nimicuri este televizorul. Stela Giurgeanu ne reaminteşte: „ În panoplia de pseudosubiecte fierbinţi ale zilei mai suntem informaţi că au început «controalele specifice perioadei de dinaintea sărbătorilor la centrele comerciale», sau că un administrator a fugit cu banii de întreţinere (urmând interviuri cu locatarii care plâng de frig, în timp ce reporterul le mulţumeşte pentru «intervenţii»); că «Mădălina Ghenea este tratată regeşte la Bucureşti» sau că «Oana Zăvoranu s-a reinventat»…” Într-adevăr, neantul care ni se strecoară în creier, luându-ne în stăpânire, poate avea şi acest chip aparent agreabil, inofensiv al ştirilor tv.

Semnal

Revista ATENEU (redactor-şef: Carmen Mihalache), editată de Consiliul Judeţean Bacău, a ajuns în al cincizecilea an al seriei noi. În numărul 10, sunt anunţate premiile acestei publicaţii pentru anul 2013: Ovidiu Genaru – Opera Omnia, Radu Mareş – Proză, Radu Vancu – Poezie, Daniel Cristea-Enache – Critică literară, Elena Ciobanu – Traduceri, Ioan Dănilă – Publicistică. De remarcat că laureaţii sunt aleşi cu un bun echilibru între local şi naţional. Din acelaşi număr al revistei se reţin poemele lui Ion Tudor Iovian, ca şi eseul consacrat poeziei sale de Adrian Jicu, cronica lui Dan Perşa la romanul Deplasarea spre roşu de Radu Mareş, comentariul critic semnat de Vasile Spiridon la un volum de Gheorghe Glodeanu şi textul scris de Eugen Uricaru la despărţirea de colegul şi prietenul său de la Echinox, Petru Poantă: „Asta le-a dăruit Petre, care s-a dus lângă ceilalţi echinox-işti opriţi din drum înaintea lui. Încep să devină mai mulţi ei, cei care s-au oprit, decât cei care călătoresc încă. Petre nu mai e cu noi, Petre e cu ei. Cu Olimpia Radu, cu Marcel Runcanu, cu Marian Papahagi, cu Nicolae Diaconu, cu Ioan Radin. El nu e singur. Noi, da.”

Încă nu ne despărţim de trecut?

Grupul pentru Dialog Social a organizat recent o dezbatere cu o temă care, din păcate, ne preocupă şi astăzi: Securitatea – de la teroare la supravegherea totală. Revista 22 (nr. 47) publică fragmente din discuţia moderată de Ion Stanomir. Aflăm lucruri interesante. Astfel, colonelul SRI Dumitru Dumbravă, participant la dezbatere, consideră că predarea arhivelor Securităţii, odată încheiată, va consfinţi ruptura actualului Serviciu de informaţii de vechea Securitate. Dragoş Petrescu, reprezentant al CNSAS, ne aduce informaţia că aceste arhive ale Securităţii se adună la CNSAS în 24 de kilometri de dosare şi nu s-a ajuns încă la capăt sau, măsurând în număr de dosare, la CNSAS sunt depozitate 2.200.000 de dosare, un număr imens, care arată că supravegherea totală nu e doar o figură de stil, ci, în epocă, ea tindea să devină o realitate strictă. Dar, am zice, în primul rând sunt de reţinut din această dezbatere punctele de vedere exprimate de personalităţ i ale societăţii civile. De pildă, iată o mărturisire a Anei Blandiana, mărturisire prezentă şi în cartea sa de memorii recent apărută, despre o voce care, noaptea, la telefonul din locuinţă, îi vorbea poetei terorizând-o; de precizat că era vorba de un telefon ce nu funcţiona de obicei: „Dacă aş fi întrebată de ce mi-a fost cel mai frică înainte de ’89, aş răspunde «De Voce», vocea existând în sine, nu ca un atribut al unei fiinţe. Am încercat fără să reuşesc să-mi imaginez fiinţa căreia îi aparţinea şi am ajuns până la a mă întreba dacă nu cumva este o voce sintetizată artificial, pentru a putea cuprinde toate ingredien-tele în stare să declanşeze în mine, cu o violenţă aproape inexplicabilă, răul şi spaima.” Şi, à propos de dosare, dosarul poetei Ana Blandiana n-a apărut la CNSAS, nu se găseşte!

Parte a germanităţii

Tot în acest număr al revistei 22 e publicat, în traducerea Luminiţei Brăileanu, un articol intitulat Elveţia şi Siebenbürgen, două ţări gemene la hotarele de Est şi de Vest ale Germaniei. Articolul scris de Gérard Delaloyle, ziarist şi istoric din Elveţia romandă, face o paralelă, emoţionantă şi măgulitoare pentru noi, între Elveţia şi Transilvania: „Germanitate occidentală şi germanitate orientală. Care începe la Geneva şi se opreşte la Braşov. Când am ajuns la Sibiu, oraş odinioară germanofon care acum vorbeşte româneşte, am fost frapat de o arhitectură tipic germană oarecum greoaie care mi-a amintit de Lausanne, oraş francofon colonizat în istorie de cantonul Berna.” Nu e prima dată când trebuie să vină cineva de departe ca să pună accentele cuvenite, reliefând vectorii importanţi ai spiritualităţii noastre în context european.

Din sumar

Sunt multe lucruri de citit în numărul 85 (nr. 4, 2013) al admirabilei „reviste a gândirii arestate”, MEMORIA. Întreg sumarul s-ar cuveni să fie semnalat: evocările despre Monseniorul Vladimir Ghika, despre doctorul Constantin Angelescu şi despre Petre Carp, datorate Micaelei Ghiţescu; interviul luat de Stelian Gomboş, în anul 2009, Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu, care a încetat din viaţă în vara acestui an; articolul amplu al Irinei Damian „Consecinţele constituţionale ale căderii comunismului”; preţiosele amintiri ale lui Cicerone Ioniţoiu, reunite sub titlul „Ţară de martiri”; eseul Claudiei-Florentina Dobre despre decomunizarea în spaţiul public bulgar; textele în care vorbesc despre comunism tineri care nu l-au cunoscut direct, elevi de astăzi ai unor licee din ţară; în fine, „catalogul” celor ucişi de autorităţile comuniste – litera G, sub genericul Unde sunt cei care nu mai sunt. Cât despre o afirmaţie a doamnei Ghiţescu privind retrocederea Casei Monteoru, o simplă precizare: nimeni n-a susţinut vreodată că moştenitorii sunt doar „aşa-zişi” moştenitori şi că actele lor sunt „false”. Adevărul e că acest imobil a fost dat statului român, printr-o donaţie legală şi cu deplina respectare ulterioară a condiţiilor acestei donaţii. Dacă va fi fost vreo neregulă în retrocedare, ea este de căutat în felul în care moştenitorii, în anul 2007, au izbutit să anuleze, prin justiţie, actul de donaţie din 1948. Ne-am putea întreba dacă e moral să reparăm o nedreptate printr-o altă nedreptate. Atât.