O precizare redacţională
Am spus şi în alte rânduri, mai
spunem o dată cum se petrec lucrurile
la România literară în privinţa
receptării critice a noilor apariţii
editoriale: numai şi numai cronicarii
aleg cărţile care intră în atenţia lor.
Nimeni din redacţia revistei România
literară nu intervine, indicând/
dictând/ sugerând cronicarilor despre
ce cărţi să scrie şi, Doamne fereşte!,
cum să scrie despre acele cărţi. E
un semn de respect elementar faţă
de colaboratorii noştri, faţă de deţinătorii
de rubrici: din moment ce le acordăm
încrederea de a semna în paginile
revistei, e de la sine înţeles că îi
considerăm nişte instanţe de valorizare
critică competente – aşadar, sunt în
măsură ei înşişi să hotărască, fără
imixtiuni, despre ce scriu şi cum scriu.
Aceasta e procedura obişnuită şi orice
altă practică este străină de redacţia
noastră. Aducem această precizare
spre ştiinţa celor care ţipă ca din gură
de şarpe că sunt victimele unor campanii
de demolare ori ale unor conspiraţii
ale tăcerii puse la cale de redacţia
noastră. Tot ce contează pentru revista
noastră este spiritul critic şi niciodată
nu transformăm adversităţile faţă de
persoana autorului în judecată de
valoare negativă asupra cărţii sale.
Avem însă bănuiala că precizarea
noastră este, din nefericire, inutilă:
fiindcă aceia care cred altceva ne
transferă nouă modul lor deformat
de a gândi (probabil, ei dacă ar fi în
locul nostru ar face ceea ce ne acuză
pe noi că facem şi nu facem!) şi niciodată
nu se vor lăsa convinşi că există şi
comportamente corecte.
Anomaliile
din viaţa noastră literară
Vrem să semnalăm aici, când şi
când, unele dintre anomaliile care se
întâlnesc în viaţa noastră literară, cu
efecte nicidecum benefice asupra
reliefului literaturii de astăzi. Începem
cu ceea ce am numi linguşirea tinerilor
de către bătrâni. Într-adevăr, de ani
de zile, avem exemple bine cunoscute
de scriitori din generaţiile mature care
nu se dau în lături de la niciun giumbuşluc
numai să le intre în graţie celor tineri.
Iar în ultima vreme, când s-a ascuţit
lupta aceasta zadarnică dintre generaţii,
se adaugă noi şi noi cazuri, deplorabile,
ridicole, credem noi. Nu dăm nume,
cel puţin deocamdată, dar ele sunt
ştiute de toţi cei care urmăresc fenomenul,
căci se disting uşor, dintr-o ochire.
Cum se explică această ploconeală a
unora dintre scriitorii consacraţi în faţa
celor din noua generaţie? Sunt primii
nişte persoane marcate de comunism,
locuite de o culpă abstractă şi
împovărătoare? Este vorba aici de
un complex al părinţilor în faţa copiilor
lor de care se simt depăşiţi încât ajung
să se comporte răsturnat, ca nişte copii
ai copiilor lor? E un semn de slăbiciune,
de nesiguranţă, de neîncredere în
propriul scris şi, totodată, o încercare
(disperată şi nerealistă) de a-şi salva
cumva poziţia literară, de a obţine
prestigiu prin iluzoria prelungire în
generaţiile care le supravieţuiesc fizic,
sperând că astfel îşi asigură o posteritate
literară într-o perioadă când codurile
de expresivitate literară au o viaţă
extrem de scurtă, se devalorizează
accelerat? Probabil că da, oricum,
socoteala de-acasă a acestor confraţi
vârstnici nu se potriveşte cu cea din
târg şi ei, care doresc să „se scoată”
prin această manevră, tot nu scapă de
ce le era teamă – indiferenţa nouveniţ
ilor şi sentimentul propriei ratări.
Înlăturarea prin detractare
Revista 22 (nr. 23) consacră o pagină
prezentării noului volum publicat de
Vladimir Tismăneanu la Editura
Humanitas, Efigii ale unui coşmar
istoric: cartea este recenzată de Marius
Stan şi sunt reproduse fragmente
din discuţia de la lansarea de la Bookfest,
la care au participat Lidia Bodea, Ioan
Stanomir şi Horia-Roman Patapievici.
În intervenţia sa, acesta din urmă pune
un interesant accent – demonizarea
la care au fost supuse, în aceşti ani,
anumite personalităţi româneşti,
exemplificând chiar cu Vladimir
Tismăneanu: „În 2000, Vladimir Tismă-
neanu era un personaj despre care
toată lumea vorbea de bine. Era
frecventabil, adică. În 2005, continua
să fie frecventabil. Nu scria toată lumea
despre Vladimir Tismăneanu, dar cărţile
lui nu scoteau pe nimeni din minţi,
apariţia lui publică nu deranja pe nimeni
şi, în orice caz, nu exista o falangă
de detractori care să-şi fi făcut însuşi
conţinutul vieţii lor din denigrarea,
persiflarea, falsificarea lui Vladimir
Tismăneanu.” Horia-Roman Patapievici
fixează cu precizie momentul când
lucrurile s-au schimbat în rău pentru
imaginea publică a lui Vladimir Tismă-
neanu, şi anume data de 18 decembrie
2006, când acesta a prezentat în
Parlament Raportul de condamnare
oficială din partea statului român a
regimului comunist din România. Atunci
şi din acest motiv s-a declanşat o uriaşă
operaţiune de maculare a sa. Şi nu este
un caz izolat: însuşi Horia-Roman
Patapievici a trecut printr-o astfel de
orchestrată operaţiune de compromitere
şi denigrare. Iar de curând, alţii şi alţii.
Se încearcă înlăturarea personalităţilor
incomode prin metoda detractării
violente: pare a fi o regulă a vieţii
publice actuale.
De vacanţă: românii
pe drumurile Greciei
Dacă în DILEMA VECHE (nr.
591) ni se spune de ce iubesc străinii
ţara noastră, ar trebui să ne întrebăm
şi de ce iubesc atât de mult românii
alte meleaguri. Cum ar fi, de pildă,
Grecia. Grecia, ajunsă pe marginea
prăpastiei, Grecia, care le produce
insomnii liderilor europeni, Grecia,
acum, când au început vacanţele, a
fost luată cu asalt într-un chip copleşitor
de turiştii români cu totul nepăsători
la ideea de catastrofă iminentă care
ameninţă această ţară. Pretutindeni,
prin hotelurile de lux, ca şi în modestele
studiouri de închiriat, pe plajele celebre
şi pe cele mici şi sălbatice, ascunse
prin cine ştie ce golfuleţ, departe de
şoselele turistice, pe puntea ferryboatului
care duce spre Thassos ori prin
tavernele şi pe uliţele vreunui sat
pierdut în munţi, compatrioţii noştri
– expansivi şi la ei acasă, hotărâţi să
se distreze cu orice preţ, ignorând
dezastrul – sunt majoritari în comparaţie
cu turiştii proveniţi din oricare alt stat
european. În niciun oraş românesc,
oricât ai căuta, nu întâlneşti reunite
atâtea maşini cu numere de înmatriculare
din toate judeţele patriei, aşa cum vezi
în aproape orice staţiune din nordul
Greciei, de la Marea Egee. Pe lângă
numărul de români prezenţi acolo,
chiar şi grecii par minoritari în ţara
lor. Asocierea cea mai potrivită a acestei
imagini a românilor pe drumurile Greciei
e aceea cu un film serial ce putea fi
văzut prin anii ’70 ai secolului trecut,
intitulat, dacă ţinem bine minte,
Invadatorii: era invazia unor extratereştri
care veniseră pe Pământ cu chipuri
omeneşti şi-i înlocuiau treptat pe
pământeni, devenind ei, pe nesimţite,
stăpânii planetei. Îţi vine să zici banal
şi convins: Grecia, pământ românesc!
Tot de vacanţă:
România care ne place
În Oltenia de sub munte, la câţiva
kilometri de mânăstirea lui Brâncoveanu
de la Horezu, în comuna Măldăreşti,
există un complex muzeal extraordinar,
cunoscut sub numele de Culele de la
Măldăreşti: Cula Greceanu, datând de
la începutul secolului al XVI-lea, Cula
Duca, ridicată cu trei sute de ani mai
târziu şi, în faţa ei, casa de vacanţă,
construită în anul 1912, de fruntaşul
liberal I. G. Duca. Locul este minunat:
liniştea, priveliştea, măreţia naturii,
dealurile împădurite, pârâiaşul limpede
din apropiere, cerul înalt, văile cu pajişti
verzi, florile ca odinioară, brazii şi
castanii seculari ai parcului, totul te
conectează la ritmul cosmic, la durata
eternă. Iar construcţiile sunt impresionante:
prin echilibrul formelor, prin armonie,
prin trăinicie şi ingeniozitate, prin
bunul-gust desăvârşit. Cât despre casa
de vacanţă a celui ce avea să devină
prim-ministru al ţării, ea ar trebui să
fie vizitată de toţi cei care-şi fac astăzi
vile disproporţionat de mari, scumpe
şi oribile: aceştia poate ar învăţa de la
interbelici măcar o fărâmă din ceea ce
însemna atunci confort şi bună locuire
a spaţiului, eleganţă cu măsură, respect
faţă de natura în care orice întocmire
omenească se încadra, fără s-o agreseze.
Acesta este unul dintre locurile de
pe harta noastră unde s-ar cuveni să
vină măcar o dată cei care doresc să
vadă întrupată inspirat partea de
frumuseţe, de celestitate din fiinţa
românilor. Şi o informaţie importantă:
Cula Greceanu, de o valoare inestimabilă,
este de vânzare – moştenitorii familiei
Greceanu cer pe ea suma de 450
000 de euro. Statul român, prin Ministerul
Culturii, are datoria să ofere imediat
această sumă şi să devină proprietarul
culei. Altfel, ne vom trezi cu cine
ştie ce „investitor” de pe cine ştie unde
că va ajunge stăpânul nepăsător/
iresponsabil al locului şi noi vom pierde
un vestigiu valoros pentru identitatea
naţională.
