Mărturii despre
statele-închisori
În seria Documente,
Fundaţia
Academia Civică
editează un volum
cu un subiect incitant:
Armata din
umbră. Studii
asupra colaboratorilor
neoficiali
ai STASI de Helmut Müller-Enbergs
(traducere de Laura Berceanu). În
prefaţa lucrării, Valeriu Ţârău
precizează: „… cartea îi are în atenţie
pe colaboratorii neoficiali ai STASI.
De fapt, are în atenţie câteva dintre
categoriile mai deosebite recrutate
şi utilizate de serviciul secret estgerman
în perioada dictaturii
comuniste: minorii, femeile, copiii
unor familii integrate în reţeaua
STASI, oamenii buni ai spionajului
extern, care au activat pe baza unor
considerente patriotice, şi membrii
de partid care au activat şi în această
calitate.” Prin cercetările istoricului
german, se confirmă încă o dată că,
în regimurile totalitare comuniste,
plasa întinsă de poliţia secretă
era mult mai largă decât îşi poate
imagina o minte normală şi, practic,
cuprindea toate straturile sociale,
iar cetăţenii acestor state vieţuiau,
de fapt, în nişte perfecte închisori.
Lipsa de solidaritate
Prin Legea de finanţare a revistelor
de cultură reprezentative ale ţării,
recent votată, avem, probabil, cea
mai importantă iniţiativă legislativă
din sfera culturii scrise de după
1989. Astfel, se recunoaşte de către
autorităţile statului adevărata condiţie
a acestor publicaţii: ele sunt instituţii
culturale valoroase pentru tradiţia
noastră, dar şi pentru prezent. De
aceea nu puteau fi lăsate la nesfârşit
să existe precar, la întâmplare, fără
sprijin financiar, aşa cum nu pot
fi lăsate de izbelişte nici teatrele,
cinematografia, bibliotecile, filarmonicile
sau, chiar, revistele minorităţilor
naţionale. Căci, într-adevăr, până
acum ne aflam în situaţia bizară că
statul român finanţa publicaţiile
minorităţilor naţionale ori publicaţiile
româneşti de peste graniţele ţării
(ceea ce este foarte bine!), dar ignora
marile reviste din ţară, cele care au
contribuit la constituirea României
moderne. Însă, insistăm, drumul
legii n-a fost uşor. Şi, ca în atâtea
rânduri, principalii noştri adversari
s-au ales din lăuntrul, nu din afara
breslei: la sfârşitul anului trecut,
legea (după ce fusese adoptată) a
fost întoarsă în parlament prin
scandalul creat de „colegi” de-ai
noştri – Eugen Simion, Nicolae
Breban sau Alina Ledeanu şi alţii.
Recent, în Dilema veche (590),
un tânăr publicist, Matei Martin, se
alătură şi el alaiului de cârtitori şi
caută nod în papură legii, strâmbă
din nas fără argumente, lăsând
impresia că spune Nu, doar fiindcă
e din tabăra „cealaltă”, nu fiindcă
aşa ar crede. Această iniţiativă
legislativă este şi un fel de hârtie
de turnesol care măsoară capacitatea
intelectualilor români de a se aduna
în jurul unei idei. Se dovedeşte,
iată, că lipsa de solidaritate şi de
respect pentru calea celuilalt este
una dintre maladiile comunităţii
scriitoriceşti, iar efectele ei negative
asupra literaturii de azi sunt
considerabile.
Ne paşte neantul!
În revista CONVORBIRI
LITERARE
(nr. 5), Vasile
Andru publică un
interviu pe care
i l-a luat lui Emil
Cioran, în locuinţa
acestuia de pe Rue
de l’Odéon din
Paris. Nu ştim dacă este într-adevăr
„ultimul interviu cu Emil Cioran”,
aşa cum ţine să precizeze autorul,
dar am remarcat câteva formulări
memorabile ale lui Cioran. Despre
propria sa evoluţie literară: „Ca
străin, am luat limba în serios. N-am
căutat succesul. Voiam să fiu
independent. Am reuşit? Singura
linie posibilă. Am stat în afară.
Idealul meu: să stau în afară. Nu
fac parte din nimic. Este o convingere,
nu un paradox. Nu-s membru în
nici o societate. În România, în
tinereţe, eram foarte obraznic,
incisiv, înţelegi… temperamentul
meu de atunci. M-am schimbat
complet la Paris, absolut. Nu m-am
amestecat în chestii româneşti.
Fiindcă am făcut experienţe proaste
în România.” Despre ce înseamnă
pentru el scrisul: „Am încercat să
trec fără profesiune. N-am avut
sentimentul că am profesie. A scrie?...
Nu, subiectiv, n-am profesie, patrie,
nimic. Un mod de libertate care-mi
convine.” Despre destinul poporului
român: „Da, este o idee veche:
originalitatea românilor de a
trece din eşec în eşec. Toţi mă-ntreabă:
«Ce-i cu ţara asta?!» Toţi
sunt frapaţi de eşecul românilor. E
un fel de eşec permanent: este o
originalitate totuşi.” Şi, în fine, o
previziune: „Dacă România continuă
ca pînă acum, adică nesigur şi
şovăitor, o paşte neantul.” Gândul
acesta a fost exprimat în septembrie
1991, când a fost luat interviul. A
trecut aşadar destul timp ca să ne
dăm seama pe ce drum am apucat-
o, pe cel bun sau pe cel care
duce spre neant.
Despre piedicile
din calea culturii noastre
Într-o altă revistă
ieşeană,
SCRIPTOR (nr. 5-
6), Marta Petreu
răspunde la un
chestionar propus
de Lucian Vasiliu.
Întrebată dacă
grafomania compromite
literatura noastră, scriitoarea
are un punct de vedere ce merită
să fie reţinut: „În nici un caz. Avem
o literatură bună, în acest moment
cultura română scrisă e mai bogată,
mai inventivă, mai inovatoare şi
mai performantă ca oricând în
istoria ei. Grafomanii sunt ca
buruienile într-un lan de cultură,
dar nu ai ce face, eu cred că fenomenul
este universal, trebuie să ne bucurăm
de ei ca de o bogăţie a ecosistemului…
cum ne bucurăm că găsim trei fraţi
pătaţi, scaieţi şi ciocănaşi în lanuri…
Altele sunt piedicile în calea culturii
noastre, de pildă sărăcia: nu
sunt bani pentru reviste şi cărţi,
banii sunt obţinuţi cu greu, cei care
lucrează în sistemul cultural
sunt plătiţi mai rău ca o femeie de
serviciu etc. Apoi, nu sunt destui
bani pentru finanţarea programelor
de exportare a culturii româneşti.
Apoi, în interiorul culturii, sunt
multe biserici şi bisericuţe, care,
fiecare, impun cam prea violent
propriile valori. Sunt multe conflicte
în interiorul culturii noastre, adesea
de natură ideologică (conflictul
dintre comunişti şi naţionalişti, de
pildă) şi moştenite din secolul trecut
sau din secolul al XIX-lea.” Piedicile
din calea culturii noastre – iată
tema unei dezbateri ce s-ar cuveni
să fie găzduită într-una dintre
revistele noastre, de ce nu?, poate
chiar în Apostrof sau în România
literară.
