Despre arta „mizerabilistă“
O cuvântare despre care e mai
bine să nu mai vorbim, care incrimina
literatura actuală de „mizerabilism”,
ne-a reamintit de criticile aduse la
începutul anilor 1950 cinematografului
neorealist italian. Am revăzut de curând
Umberto D., filmul lui Vittorio De
Sica. Ca şi Hoţii de biciclete, al aceluiaşi,
filmul, pe un scenariu de Cesare Zavattini,
a fost primit cu ostilitate de critică la
premieră şi acuzat de „mizerabilism”,
deşi este evident o capodoperă şi, probabil,
cea mai mare realizare a cineastului
italian. Pentru Woody Allen astăzi,
Umberto D. este un film-şcoală. Un
bătrân profesor la pensie, sărac şi părăsit
de toţi, îşi trăieşte ultimii ani de viaţă
vânzându-şi obiecte personale, dormind
câte o noapte la spital, ispitit de gândul
sinuciderii, salvat, în cele din urmă,
de regăsirea câinelui care îi fusese
luat şi dus în adăpostul comunal, unicul
său tovarăş de încredere. Povestea
bătrânului dascăl ne-a reamintit de
sărăcia de care a avut parte la bătrâneţe,
imediat după revoluţie, un mare medic
român, devotat miilor de pacienţi pe
care i-a operat fără a le cere un ban,
comparat de cineva într-o evocare cu
un înaintaş al său din romanul Madame
Bovary al lui Flaubert. „Mizerabilismul”
poate fi plin de compasiune şi nu merită
discreditul de care „se bucură” în
ochii unora. Şi, în nici un caz, interpretat
ca lipsit de suflu patriotic. Patriotismul
adevărat, de altfel, nu e niciodată
grandilocvent.
Uniunea Scriitorilor –
evenimente
Amintim aici câteva dintre proiectele
culturale ale USR, din luna mai: substanţialul
Colocviu naţional al revistelor de cultură,
organizat la începutul lunii de Filiala
Arad a USR; Turnirul de poezie, ajuns
la ediţia a cincea şi desfăşurat la Nisipurile
de Aur şi Balcic; Festivalul „Tudor Arghezi”
de la Târgu Jiu, unde premiile Opera
Omnia, acordate prin vot de Comitetul
Director al USR, au revenit anul acesta
lui Mircea Bârsilă, pentru poezie, şi lui
Cornel Ungureanu, pentru critică literară.
Să precizăm că premiile respective, ca
şi alte proiecte ale USR, s-au finanţat
din taxa de timbru literar (pe care editorii
o încasează, dar o virează către Uniunea
Scriitorilor din ce în ce mai puţin,
nerespectând legea aflată în vigoare!).
În fine, la Iaşi, iniţiat de Filiala locală a
USR şi finanţat de Primăria Iaşi, s-a
derulat ediţia a doua a unui remarcabil
festival de poezie, Poezia la Iaşi (directorii
manifestării: Cassian Maria Spiridon
şi Adi Cristi). În cadrul său, timp de şase
zile, un desant de nouăzeci de poeţi din
toată geografia şi din toate generaţiile
a participat la lecturi şi la un dialog cu
elevii din liceele Iaşului, dar şi la o
descindere în universităţile şi bibliotecile
din Chişinău, dar şi la un maraton de
poezie la Casa cu Absidă, dar şi la foarte
îndrăzneţe exerciţii de aducere a versurilor
în stradă (în cartiere muncitoreşti, în
zone pietonale, în cafenele stradale,
lângă teiul lui Eminescu din Copou, unde
grupele de poeţi şi-au rostit poemele
adresându-se direct oamenilor prezenţi
acolo). Impresionant ca număr de
participanţi şi ca zile de desfăşurare,
Festivalul Poezia la Iaşi e parte dintr-un
festival şi mai mare, FIE (Festivalul
Internaţional al Educaţiei), un festival
de festivaluri, zece în total, pe diverse
domenii de creaţie, petrecute simultan,
din dorinţa autorităţilor locale de a
impune candidatura Iaşului pentru
Capitală Culturală Europeană în anul
2021. De asemenea, e de anunţat că,
la începutul lunii iunie, sub egida Filialei
Alba-Hunedoara a USR şi cu sprijinul
Consiliului Judeţean Alba, va avea loc
la Alba Iulia o nouă ediţie a tradiţionalului
Colocviu al romanului românesc, cu o
temă provocatoare – Valoare şi succes.
Legea de finanţare
a revistelor există!
Şi fiindcă vorbeam despre activitatea
USR. În această perioadă, s-a înregistrat
un succes excepţional prin consecinţele
benefice pe care le poate avea asupra
literaturii române vii: săptămâna trecută
a fost votată în Parlament Legea de
subvenţionare a revistelor culturale
româneşti reprezentative. Este, probabil,
cea mai însemnată iniţiativă legislativă
de un sfert de veac încoace, din domeniul
culturii scrise. Prin această lege se
normalizează, în sfârşit, funcţionarea
acestor instituţii de cultură extrem de
importante pentru tradiţia românească
– e vorba despre marile reviste literare,
dar şi despre publicaţiile din alte zone
de creaţie, cele care, din nefericire, după
anul 1989, au avut de înfruntat, permanent,
obstacole uriaşe în apariţia lor şi au fost
permanent ameninţate să dispară, din
lipsa fondurilor. Acum s-a reuşit, iată,
legiferarea fiinţării lor normale, sub
semnul unei finanţări decente. N-a fost
un demers uşor. Dimpotrivă, a fost o
luptă neînchipuit de grea, care a durat
mult, care a presupus un uriaş consum
nervos, în care s-au înregistrat destule
înfrângeri de etapă, dar şi încăpăţânate
reveniri din partea iniţiatorilor legii
(Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu,
Varujan Vosganian, Traian Dobrinescu),
până când ideea lor a câştigat suficient
de mulţi susţinători (între ei, şi actualul
ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu),
mai mulţi decât cei care au atacat-o
(culmea, şi aceştia scriitori!) şi s-a
transformat, iată, în literă de lege. Acum,
sperăm, revistele literare vor ieşi din
zona aceea gri, unde existau precar,
improvizat şi mereu în pericol de a
dispărea. Însă ar fi de făcut o observaţie,
cu amărăciune: iniţiatorii legii, scriitorii
din conducerea Uniunii Scriitorilor, chiar
atunci când aveau de purtat această
bătălie, aceasta şi altele în favoarea
scriitorilor, în loc să fie susţinuţi, au fost
supuşi la un val de atacuri imunde din
partea unor autori, aşa-zisul „grup de
reformă” şi alţii, care habar n-au cât rău
au provocat prin gestul lor. A fost ca
şi când vâslaşii care se străduiesc din
răsputeri să ţină la suprafaţă şi să
ducă la mal o corabie prinsă de furtună
sunt loviţi peste mâini cu sălbăticie şi
absurd chiar de unii dintre cei aflaţi
pe punte, pe care ei încearcă să-i salveze!
Semnal editorial
Cărţi, cărţi noi, într-o primă semnalare,
urmată, le dorim, de altele, pe larg şi
laudative: Simona Vasilache, Caragiale,
diavolul din detalii (Casa de pariuri
literare); Feţe jupuite. 12 interviuri cu
Ioan Es. Pop (Casa de pariuri literare);
Lucia Cuciureanu, O sută de kilometri
mai la nord (Casa de pariuri literare);
Bianca Marcovici, Peste şapte coline
(Junimea); Slavco Almăjan, Fotograful
din Ronkonkoma (Libertatea, Panciova);
Vasile Tudor, Escortele Tăcerii (Charmides)
şi Cartea sonetelor (Timpul); Daniel
Corbu, Rostirea postmodernă. Generaţia
poetică 80 în literatura română (Princeps
Multimedia); Aurel Ştefanachi, Închiderea
jocului (Tipo Moldova); Paul Gorban,
Caii din Perugia (Paralela 45); Grigore
Chiper, Absintos. Nori de cerneală (Arc).
Din sumar
În ARGEŞ (nr. 5) ne-au atras atenţia
mai multe texte. Gheorghe Grigurcu
scrie interesant „iarăşi despre revizuiri”;
comentarii critice consacrate unor poeţi
contemporani semnează Nicolae Oprea,
Mircea Bârsilă, Ioan Groşan, Ioan Es.
Pop, Adrian Alui Gheorghe (din această
înşiruire de nume, poeţii, iată, se dovedesc
ei înşişi nişte avizaţi interpreţi ai poeziei);
Mihai Barbu reproduce, într-un „reportaj
indiscret”, documente aflate în arhiva
Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii privitoare la Ion D.
Sîrbu; N. Georgescu glosează pe teme
eminesciene; Vasile Spiridon analizează
proza de tinereţe a Hortensiei Papadat-
Bengescu, iar Ioan Lascu vorbeşte altfel
despre Generaţia 80 şi anume, îşi
concentrează atenţia asupra cenaclurilor
şi antologiilor acesteia. În fine, Liviu
Ioan Stoiciu se întreabă de ce nu reapare
Fondul Literar în cadrul USR. Este şi
asta o întrebare, dar înaintea ei trebuie
pusă alta, obligatoriu: de ce a dispărut,
în alte vremuri, sub alte conduceri,
Fondul Literar de la USR, ca să se
reînfiinţeze apoi, „independent”, sub
altă pălărie/ sub alt nume, CopyRo, „care
bagă bani cu nemiluita în buzunarele
unor profitori deştepţi, altfel membri ai
USR!” ( textul între ghilimele îi aparţine
lui Liviu Ioan Stoiciu însuşi)? Cât despre
răspunsul la întrebarea legată de reapariţia
în interiorul USR a unui organism de
gestiune colectivă a drepturilor de autor,
acesta ar suna cam aşa: există o ordine
a acţiunilor – actuala conducere a
USR nu „refuză să reconsidere fostul
Fond Literar”, însă prioritate au avut
legea subvenţionării revistelor şi o lege
funcţională a timbrului literar. Va veni
şi rândul acestei (re)înfiinţări a Fondului
Literar redefinit, ajustat. A porni în prea
multe bătălii deodată poate să însemne
că nu vei câştiga niciuna.
Cât de mult cred unii oameni
în ideilor lor
În nr. 93 (recent apărut şi foarte bun)
al revistei LETTRE INTERNATIONALE
e publicat un fragment semnificativ din
opera lui Jan Hus, Despre simonie, adică
neguţătoria cu cele sfinte. Totodată,
traducătoarea textului, Irina Ionescu,
oferă cititorilor revistei şi un portret,
scris cu fineţe şi înţelegere, al teologului
ceh, un mare reformator al religiei
catolice. E de citit. Ne oprim aici la
momentul final – acuzaţia de erezie la
care l-a dus pe Jan Hus gândirea sa
independentă: „În mai 1414 Hus a primit
din partea regelui Sigismund, care i-a
oferit şi garanţia că nu i se va întâmpla
nimic, invitaţia oficială de a se prezenta
la Conciliul de la Konstanz, pentru a
se dezvinovăţi în faţa acestuia de acuzaţ
ia de erezie. Rechizitoriul întocmit
împotriva lui cuprindea 47 de capete de
acuzare… Odată ajuns la Konstanz, Hus
a fost aruncat în închisoare, unde
condiţiile de detenţie erau cumplite.
Pentru a se pregăti să răspundă acuza-
ţiilor care i se aduceau, a cerut să i se
dea o Biblie, dar cererea i-a fost respinsă.
În timpul procesului nu a fost lăsat
să-şi expună părerile, ci i s-a cerut să
răspundă numai cu da şi nu. A rămas
neclintit în convingerile sale, iar atunci
când regele Sigismund i-a cerut să
retracteze ce afirmase pentru a-şi salva
viaţa a refuzat.” Se ştie, Jan Hus a sfârşit
pe rug. Au existat, există oameni capabili
să moară pentru convingerile lor.
