Damenwahl
Doamnele invită la dans: iat-o pe
distinsa doamnă Alina Gorghiu, juristă,
om politic emergent, copreşedinte al
PNL, trecând cu bine testul de sinceritate
propus de Elena Vijulie la DG24 duminică
seara: la întrebarea referitoare la romanul
preferat, cititoarea până aci bine pitită
în omul politic a răspuns cât se poate
de sincer, cum cerea regula jocului:
Invitaţie la vals de Mihail Drumeş. Suntem
bucuroşi să constatăm că un clasic al
literaturii porno din România n-a fost
uitat, ocupându-şi cuvenitul loc de cinste
în bibliografia politicienilor actuali.
Bucureştiul zilelor noastre
Ne-am întrebat nu o dată ce supranume
ar trebui să poarte Bucureştiul zilelor
noastre, ce formulă ar fi nimerită să-i
rezume spiritul. Micul Paris, sau oraşul
florilor şi al parcurilor, sau oraşul bisericilor,
sau oraşul lacurilor limpezi, sau
oraşul unde Orientul şi Occidentul se
întâlnesc? Nu, nu, din păcate niciuna
dintre aceste sintagme nu i se (mai)
potriveşte. Pentru noi, locuitorii săi,
apare clar că o altă trăsătură a sa iese
în evidenţă. Una deloc onorantă. Bucureştiul
ar fi capitala cu străzile mereu sparte,
permanent în şantier, ar fi oraşul niciodată
gata/ isprăvit/ aranjat/ pus în ordine. Cei
care trăim aici cunoaştem foarte bine
această stare de lucruri: se repară o
arteră de circulaţie şi când respirăm
uşuraţi şi zicem cât a durat, dar acum
strada asta sau bulevardul ăsta, în sfârşit,
e gata, ne pomenim că apare altă echipă
de muncitori care strică tot ce-a făcut
cea dinainte, adică sparge din nou
trotuarul sau carosabilul ca să introducă
cine ştie ce conductă de apă, de pildă.
Şi apoi peticesc locul ca vai de lume.
Şi credem c-am scăpat? Nu, nici pomeneală!
După cei de la apă vin cei de la gaze,
şi apoi cei de la electricitate, şi apoi
cei cu cablurile tv, şi apoi cei de la
canalizare. Şi tot aşa. Oraşul e permanent
în şantier, în lucru, neterminat, răscolit,
ceea ce este supărător până la insuportabil.
Ne-am putea întreba de ce nu se munceşte
după un plan gândit, de ce nu se coordonează
lucrările astfel încât atunci când intră
în reparaţie o stradă ea să fie complet
reabilitată, o dată pentru totdeauna, sau
măcar o dată pentru o sută de ani, ca
în celelalte capitale europene? Dar,
sigur, întrebările logice nu-şi au locul
aici, la noi, unde totul se ia în uşor şi
unde totul merge oricum. Şi unde să
faci treaba temeinic pare o glumă bună
pentru fraieri, rege fiind comisionul.
Promisiuni duse pe apa sâmbetei
À propos de felul cum arată oraşul
nostru. În revista 22 (nr36), într-un
articol despre „clanul primarilor şpăgari”,
Mariana Bechir ne reaminteşte câteva
dintre promisiunile lui Sorin Oprescu,
primarul Capitalei: „Sorin Oprescu nu
şi-a respectat niciuna dintre promisiunile
făcute, fie ele fanteziste sau nu.
Dintre cele mai bombastice proiecte
prezentate în campanii, amintim celebra
autostradă suspendată, ce urma să
traverseze Capitala de la Nord la Sud şi
să decongestioneze circulaţia. În campania
din 2008, el susţinea că în doi ani proiectul
va deveni realitate. Tot în doi ani, spunea
Oprescu, populaţia nu va mai plăti
căldura, aceasta urmând să fie subvenţionată
din profitul realizat din vânzarea energiei
electrice produse de CET-urile
modernizate.(…) De asemenea, nu a
plantat nici cei 600.000 de arbori promişi,
Bucureştiul nu va găzdui Jocurile Olimpice
în 2020, nu există căprioare pe Esplanadă
etc.” N-ar fi rău să reiterăm, din când
în când, făgăduinţele nemaipomenite
cu care diverşi politicieni s-au prezentat
în faţa electoratului la alegeri. Am vedea
ce prăpastie există între realitate şi
promisiunile electorale şi poate am învăţa
atunci să votăm mai atent, cu mintea,
nu orbeşte ori după cât de frumos ne
minte cineva.
Despre independenţa judecăţii
critice
În ARGEŞ nr. 8, Dumitru Augustin
Doman îi propune lui Gheorghe Grigurcu
să discute despre raportul dintre critic
şi scriitor şi, mai larg, despre condiţia
criticului literar în spaţiul autohton. Prilej
pentru critic să vorbească despre obstacolele
pe care le-a avut de înfruntat în trecut
ca să-şi păstreze independenţa judecăţii
critice, fără concesii. Generaţiile mai
vechi cunosc întâmplările, dar pentru
cele noi nu strică să le rememorăm,
povestite chiar de cel care le-a trăit:
„Când mi-am rostit părerea în răspăr
cu cea curentă despre deja inflaţionarul
Nichita, cum că… «împăratul e gol»,
s-a iscat un veritabil scandal cu urmări
ce încă nu s-au sleit. La fel când, ocupândumă
de «identitatea» lui Adrian Păunescu,
am indicat caracterul compozit al producţiei
acestuia, deci tot un efect de inconsistenţă.
Discutat amplu la Europa Liberă,
acest text mi-a ridicat în cap autorităţile
culturale şi nu numai, ce se simţeau
vizate. Nu mi-a fost uşor nici să public
un articol, şi el «neortodox», despre
Eugen Simion, cel care naviga de pe
atunci în două luntri. Şi nici altul despre
similarul în bună măsură Marin Sorescu.
Urmarea? După cum probabil ştiţi, mi
s-a creat o reputaţie de «demolator», de
«duşman al valorilor», acuze tangente
la cea de «duşman al poporului» de care
am avut parte ca student în anul I la
Şcoala de Literatură, în urma unor vizite
făcute lui Tudor Arghezi şi fostei soţii
a lui E. Lovinescu.” Independenţa costă,
dar oricât de mult ar costa, niciun
preţ nu e prea mare.
„Eu tot aştept momentul…“
În APOSTROF nr. 8 găsim o inteligentă
anchetă în care o mulţime de autori sunt
invitaţi să răspundă la o singură întrebare:
Ce citiţi? Desigur, când respondenţii
sunt literaţi, fie ei consacraţi sau doar
începători, e de aşteptat că răspunsurile
nu vor fi inocente. Există şi unii participanţi
la anchetă care indică onest, fără calcule
strategice, lecturile de moment, dar cei
mai mulţi folosesc ocazia pentru a-şi
lăuda prietenii, pentru a-şi afirma alianţele,
apartenenţa la o tabără sau alta. Aflăm
din răspunsuri nu neapărat care sunt
lecturile lor, ci mai ales cum se poziţionează
ei pe scena literară actuală, atât de agitată
şi atât de divizată. Interesant. De citit.
Tot în Apostrof e pusă în dezbatere o
carte care a atras şi atenţia cronicarilor
revistei noastre, La Echinox, în atelier:
Corespondenţă Marian Papahagi –
Ion Pop, 1969-1981. Scriu despre acest
volum Ovidiu Pecican şi Marta Petreu,
care îşi încheie însemnările cu un
Post Scriptum ce merită să fie reprodus:
„Cineva de la Bucureşti, auzindu-mă
vorbind despre Echinox, a replicat imediat
că a fost o grupare infiltrată de Securitate.
Este pentru a doua oară când aud zvonul
acesta, de fiecare dată de la cineva
din Bucureşti. Fireşte, nu cred că gruparea
a scăpat nesupravegheată de Securitate,
prea devenise o forţă literară subversivă.
Fireşte, nu exclud posibilitatea ca
Securitatea să-i fi şantajat pe câţiva
echinoxişti lipsiţi de îndemânarea de
a se apăra şi să-i fi făcut informatori.
Dacă e aşa, ne aflăm în faţa unei
crime în plus, o crimă morală săvârşită
de Securitate asupra unor tineri fără
prea multe posibilităţi de apărare, iar
nu în faţa unei ticăloşii individuale
sau de grup… Eu tot aştept momentul
când coruperea oamenilor de către
Securitate va fi socotită o crimă de natură
morală a Securităţii, iar nu una a victimelor.”
