O poveste (tipic?) românească
Am aflat din presă povestea asta.
Ea are ceva deopotrivă neverosimil,
comic şi absurd, care ar duce-o spre
fantasticul pur, dacă tărăşenia n-ar
ţine în fapt de un crunt realism. În
plus, ni se pare că e semnificativă
pentru un anumit fel de a fi al nostru.
Aşadar: România urma să se lege
la reţeaua europeană de gaz printr-o
conductă care să pornească de la
Bucureşti şi să ajungă la Ruse, în
Bulgaria. Lucrarea trebuia să se
încheie la sfârşitul anului 2013 şi,
bineînţeles, nu e gata nici acum. Ceea
ce nu ne miră: rar isprăvim ceva,
se ştie, „zâua zâduia/ noaptea se
surpa”. De data aceasta însă la specificul
naţional se adaugă o nuanţă nouă,
demnă de a fi luată în seamă: nu
numai că n-am fost în stare să ducem
la bun sfârşit ce am început, dar
am eşuat într-un mod lamentabil:
am pierdut cârtiţa! Cum vine asta,
mai pe înţelesul nostru, al profanilor?
Firma românească care executa
lucrarea de traversare subterană a
Dunării a rătăcit sub pământ „cârtiţa”,
utilajul cu care fora canalul pentru
a introduce conducta de gaz. Pur şi
simplu n-o mai găseşte şi nu are cum
să-şi continue treaba: a înghiţit-o
pământul, la propriu. Epicul românesc
te face să râzi în hohote, dar îţi dă
şi frisoane.
Drumurile patriei
Cine merge cu maşina de la Bucureşti
prin Alexandria spre Roşiori, Caracal
şi mai departe negreşit va avea un
şoc. Un drum, acelaşi drum, cu patru
chipuri brutal diferite, din realităţi
paralele. Şi anume: de la Bucureşti
până în apropiere de Alexandria
şoseaua e una obişnuită pentru spaţiul
autohton, adică nici prea-prea, nici
foarte-foarte. Din preajma capitalei
judeţului Teleorman însă, brusc şi
neaşteptat, şoseaua se schimbă la
faţă: e nouă, excepţional de bună (ba,
chiar, glumind, excesiv de bună!),
o şosea de vitrină - bibilită până în
cele mai mici detalii, cu centuri ocolitoare,
cu parcări perfect amenajate,
cu marcaje impecabile şi cu semne
indicatoare aşijderea, cu şanţuri şi
podeţe de beton şi balustrade metalice
strălucitoare, ce mai, ai impresia
irepresibilă că ai fost proiectat în
afara meleagurilor natale şi ai nimerit,
prin cine ştie ce pliu spaţial, în Austria
sau în Elveţia (nu legăm în nici un
fel existenţa acestei minunate artere
de circulaţie de faptul că se află în
judeţul unui cunoscut om politic!).
În schimb, după Roşiori, imediat ce
tăbliţa indicatoare de pe margine
te anunţă că ai ieşit din Teleorman
şi ai intrat în Olt, situaţia se schimbă,
tot aşa, imprevizibil şi radical: de
acolo începe grozăvia. Cândva, în
urmă cu patru-cinci ani, s-a început
şi repararea acestei porţiuni de drum.
S-a început, dar lucrările au fost
abandonate şi drumul a rămas ca vai
de mama lui. În loc să se închidă
imediat, a fost lăsat în funcţiune aşa,
în stare de şantier. E mai rău decât
unul vechi şi nereparat, e ceva incredibil:
există zone unde asfaltul este îndepărtat
până la stratul de pământ şi altele
unde sunt săpate şanţuri astfel că
porţiunea de rulare e atât de îngustă
că aproape nu încapi cu maşina, apoi
altele unde e turnat un strat de asfaltat
pe jumătate din drum şi pe jumătatea
cealaltă – nu (diferenţa de nivel dintre
cele două sensuri e de 10-20 de
centimetri încât nu poţi depăşi), în
fine, sunt vreo două-trei locuri unde
şoseaua pe unul din sensuri este
blocată de adevărate dune de pământ
(adus pentru viitoarele lucrări ce nu
s-au mai făcut?), care în loc să fie
îndepărtate s-au eternizat acolo astfel
încât grăbitele buruieni au prins
rădăcini şi au crescut puternice. În
judeţul Dolj, drumul se schimbă încă
o dată la faţă, este corect. Ce nebunie,
după ce treci pe acolo şi scapi cu faţa
curată, îţi vine să exclami: aici anomaliile,
oricât de strigătoare la cer ar fi, nu
intrigă pe nimeni, sunt îngăduite şi
intră în normalitate!
Odiseea vremurilor noastre
Cineva constata cu umor: „Mă
simt dublu discriminat de televiziunile
noastre, ca majoritar şi ca intelectual:
sunt atâtea emisiuni care nu-şi aleg
personajele principale decât din
poveştile cu minoritari de etnie rromă
şi cu persoane de o educaţie precară.
Leo de la Strehaia, maneliştii Guţă
şi Salam, Loredana Chivu, Renata,
Beyoncé de România, Dana Nebuna
şi alţii ca ei defilează pe ecranele
televiziunilor care le întocmesc minuţios
cronica existenţei lor cu certuri şi
împăcări, cu naşteri şi botezuri, cu
decuplări şi cuplări, aşa cum altădată
Odiseea povestea despre Ulise şi
Penelopa.” Se poate replica: ei şi, ce
vină au televiziunile, telecomanda e
în mâna celui care priveşte, dacă
nu-i convine cuiva ce vede, n-are
decât să schimbe programul! Nu e
aşa. Ca să schimbi programul trebuie
să ai discernământ, trebuie să fii
un ins format intelectual. Intelectualii,
da, sunt apăraţi: dar sunt puţini.
Îngrijorător este ce se întâmplă cu
ceilalţi, cei mulţi, care privind iau
drept bun ceea ce li se arată. Când
non-modelul e prezentat cu obstinaţie
ca model el sfârşeşte prin a deveni
model. Şi atunci generaţii la rând vor
fi afectate, ţinute într-o slăbiciune a
minţii şi a sufletului care le va îmbolnăvi
şi le va distruge. Nu e de mirare că
tinerii dintr-o ţară vecină (Serbia) au
reacţionat organizând proteste împotriva
difuzării unor astfel de emisiuni la
televiziuni: ele sunt ca o epidemie
periculoasă lăsată iresponsabil să
dea iama într-o întreagă populaţie
(nu spunem popor!).
Preşedintele României
Un membru al Uniunii Scriitorilor,
Dan Mircea Cipariu, a inundat recent
internetul cu „o înştiinţare publică”
plină de ameninţări. A ajuns şi în
redacţia noastră textul său şi ne-a
atras atenţia felul în care se prezintă
pe sine: „Preşedinte al Uniunii Scriitorilor
din România, Filiala Bucureşti Poezie”.
Aceasta e maniera lui cu totul originală
de a spune că este, în realitate, doar
preşedintele unei filiale a USR. În
dorinţa sa nesăbuită de mărire el
se închipuie ceea ce nu e. Atunci,
după logica sa, strâmbă rău, în
care partea este totuna cu întregul,
şi un preşedinte de asociaţie de locatari
dintr-un bloc de locuinţe oarecare
dintr-un oraş oarecare din România,
s-ar putea recomanda, nu-i aşa?,
preşedintele României (sigur după
care ar urma câteva detalii nesemnificative:
Preşedintele României,
asociaţia de locatari, bloc X, oraş Y)!
Fără comentarii. Comedia umană
este fără limite, iar lipsa de măsură
(atenţie, n-am spus megalomania,
am spus lipsa de măsură!) este în
floare.
La aniversară
Mai multe reviste literare l-au
sărbătorit pe D.R. Popescu la 80 de
ani. Între ele şi CULTURA (nr. 30),
unde descoperim un interviu cu
scriitorul şi acesta constituie o surpriză
deosebită, ştiut fiind că, de ani buni,
el nu acordă interviuri. Ceea ce, de
fapt, se confirmă şi de data aceasta,
căci dialogul lui Constantin Coroiu
cu D.R. Popescu a fost purtat acum
patruzeci de ani, când prozatorul
avea jumătate din vârsta de astăzi.
Aşadar, până vom avea puncte de
vedere la zi ale lui D.R. Popescu, să
ne mulţumim cu cele din trecut. Iată
de pildă ce crede despre relaţia scriitorcritic:
„Critica te poate ajuta cel mai
bine când nu se referă la creaţia ta.
Atunci nu intervine nicio pasiune,
nici nu te bucuri, orbind de bucurie
că te-a lăudat şi nici nu te întuneci
de supărare că te-a criticat. Poţi să
priveşti detaşat şi să tragi nişte
concluzii în ceea ce te priveşte.”
Ori despre raportul scriitor-cititor:
„Cititorul, cred eu, trebuie să încerce
în primul rând să nu doarmă în scaun
atunci când citeşte o carte, dar e şi
datoria scriitorului să-i întindă o mână
cititorului. Cărţile butucănoase şi
plicticoase îl pot adormi. Poate că ar
trebui ca unii scriitori să fie puşi
să-şi citească din când în când operele
şi poate n-ar fi o pedeapsă mai
grea decât asta. Poate şi eu ar trebui
să-mi recitesc ultimele cărţi.” Să recunoaş
tem, opiniile sale de atunci
nu au termenul de valabilitate expirat:
se poate ţine cont de ele foarte
bine şi astăzi.
