Umanitatea şi meritocraţia
Ne-a atras
atenţia (iarăşi) un
articol de atitudine
semnat de
Nicolae Prelipceanu:
de data
aceasta, editorialul
publicat de
el în revista pe
care o conduce,
VIAŢA ROMÂNEASC| (nr. 5-6),
intitulat Aici e altă poveste, în care
descrie lumea nouă, a valorilor
amestecate, unde resentimentarii îşi
exhibă mizeriile dezlănţuiţi, fără jenă:
„Ieri, adică acum câteva zeci de
ani, oamenii aveau ca şi astăzi,
resentimente. Îi invidiau pe cei
mai bogaţi decât ei, pe cei mai deştepţi,
pe cei care reuşeau în viaţă dacă
ei, invidioşii, nu reuşiseră. Dar mai
funcţiona o morală care interzicea
izbucnirile violente, exista o pudoare
care nu le permitea resentimentarilor
să-şi dea pe faţă (re)sentimentele.
Azi, lucrurile stau astfel. Azi, aşa cum
observă demult occidentalii cu capul
pe umeri, frânele au fost suspendate
sau pur şi simplu desfiinţate şi parcă
li s-a dat liber tuturor să-şi manifeste
şi cele mai mizerabile pulsiuni. Din
moment ce toate sunt egale, nu mai
există rău şi bun, există doar o anume
diferenţă de care nu trebuie să ne fie
ruşine. A venit vremea resentimentarilor,
vremea revoluţiilor continue, cele
care nici nu se mai observă, de stradă,
de cartier ori chiar de bloc.” Dar să
vedem cum arată personajele care
populează această apocalipsă mică,
„de bloc”, pe care o trăim: „Ei fac
parte din spiţa revoluţionarilor de
profesie, Maraţi sau Lenini sau te
miri ce Mussolini ( a se citi cu ultimul
i scurt). Ei foşgăie în toate zonele
societăţii, se cred mai mult decât
sunt şi cred că lumea e nedreaptă cu
ei şi nu vrea să-i respecte ca pe nişte
importanţi ce (cred ei că) sunt.
(Azi, oricum, respectul nu se mai
câştigă, ci se pretinde.) Se bat cu
pumnul în piept şi cum lauda de sine
nu mai miroase rău, ca altădată,
dimpotrivă, se găsesc fraieri să-i ia
în serios. Şi ştiţi de ce? Pentru că
valoarea nu mai e un criteriu, fiind
acoperită de roiurile de producători,
de aceleaşi materiale sau materii, în
mijlocul cărora (al roiurilor) nu-i mai
observă nimeni pe cei cu adevărat
preţioşi pentru societatea.” Concluzia
poetului e lapidară şi sună ca o sentinţă:
„Umanitatea a depăşit de mult
meritocraţia.”
Mărturii despre o epocă
În LETTRE INTERNATIONALE
(numărul 94, vara
2015, interesant,
aşa cum revista
editată de ICR
ne-a obişnuit),
putem citi , sub
semnătura lui
Norman Manea,
o retrospectivă intitulată După 20 de
ani de la căderea Zidului Berlinului.
Scriitorul este autorul unui eseu care
se citeşte cu plăcere căci conţine,
alternate într-un dozaj fin, atât
consideraţii teoretice şi o analiză
pertinentă a evoluţiilor istorice, cât
şi pagini de implicare personală,
confesiuni privind experienţa personală
în epocă. Iată, rememorat, un astfel
de episod dramatic din copilăria
prozatorului: „În ultima parte a
războiului eram în Ucraina, într-un
oraş cuprins de frica armatei germane,
care se retrăgea în acel moment şi
despre care localnicii credeau că avea
să ne omoare pe toţi. Însă frica era
şi mai mare faţă de teroriştii ucraineni.
Am trecut printr-un coşmar personal
atunci când trei bărbaţi ucraineni
înarmaţi au intrat în camera noastră,
l-au luat pe tata în altă cameră şi neau
spus că îl vor omorî dacă nu le
dăm un ceas. Nimeni nu mai avea
ceasuri; nici măcar ochelari nu mai
aveam. Mama a fugit în stradă, vorbea
germana şi a spus unui ofiţer german
ce se întâmplă. Acesta a venit şi
ucrainenii au fugit imediat. Acest
ofiţer german, în timpul ultimei părţi
a războiului, cred că era în 1944, nea
dat ciocolată şi biscuiţi. Uitânduse
la noi ne-a spus: «Războiul nostru
este pierdut. Ştiu asta.»”
„Citim doar rupte foi,
răzleţe…“
Numărul 8 la revistei LUCEAFĂRUL
DE DIMINEAŢĂ ne arată o îmbucură
toare schimbare la faţă: şi grafic
(cu o culoare dominantă a copertei
sobră, albastru azuriu, departe de
stridenţele coloristice de altădată),
dar şi cu o echipă redacţională completă
şi redutabilă (Dan Cristea – director,
Alex Ştefănescu – redactor-şef, Horia
Gârbea – secretar general de redacţie,
Ioan Groşan, Iolanda Malamen, Dan
Stanca – redactori), dar şi cu un
sumar bine structurat: Dan Cristea
scrie la cronica literară despre poezia
lui Gellu Naum; tot el semnează şi
un amplu studiu despre aparenţe
şi evidenţe în poemele lui Kavafis;
Alex Ştefănescu, Cornel Ungureanu
şi Paşcu Balaci marchează aniversarea
recentă a romancierului Dumitru
Radu Popescu; Răzvan Voncu alege
şi comentează cartea lunii, Tropice
surâzătoare de Mihai Zamfir; recenzii
de carte mai semnează Radu Voinescu,
Adrian G. Romila, Felix Nicolau,
Andrea Hedeş, Constantin M. Popa,
Horia Gârbea, Ana Dobre, Nicoleta
Milea, Ioan Es. Pop, Monica Grosu,
Nicolae Coande şi Geo Vasile; cu
proză sunt prezenţi Dan Stanca şi
Viorel Dianu, iar cu poeme foarte
frumoase Adrian Popescu: „Au fost
atâtea daruri apoi în tinereţe,/ Şi
bucurii o mie, ce nu le-am meritat,/
Italicele drumuri, convente pădureţe,/
Unde în vara scurtă a Sfântului Martin/
Venea o adiere din rai, să mă înveţe/
Cele de jos oglindă-s, însă nu deplin,/
A Cerului. Citim doar rupte foi, răzleţe./
Şi câteodată doar cu lacrimi le lipim.”
Din sumar
În EX PONTO (nr.2, 2015), Ovidiu
Dunăreanu stă de vorbă cu Pavel
Chihaia despre exil şi despre Constanţa
în care acesta şi-a petrecut copilăria
şi adolescenţa: „… oraşul Constanţa
mi s-a înstrăinat nu numai prin
blocurile cenuşii, care brodează ţărmul
mării într-un mod complet neinspirat
din punct de vedere estetic, dar şi
prin fizionomii. Mă aştept mereu
să întâlnesc cunoscuţi, privesc cu
lăcomie chipurile celor care-mi
încrucişează drumurile, mă uit mai
ales la bătrânele în care încerc să
întrevăd iubitele mele din tinereţe.
Din nefericire, nu mai am şansa asta,
pentru că foarte mulţi s-au mutat
deja… dincolo.” Din sumar mai reţinem
confesiunile lui Dan Perşa şi eseul
lui Angelo Mitchievici, care revizitează
literatura obsedantului deceniu şi
face o analiza a piesei de debut a
lui Alexandru Mirodan, Ziariştii. Citit
prin grila codului de lectură al zilelor
noastre, acest text dramatic propagandistic
apare astăzi ca neverosimil,
absolut halucinant prin modul în care
contrafăcea realitatea.
Trecutul iese la lumină
În revista 22 (nr. 34) se dă la o
parte cortina de pe un episod semnificativ
din istoria regimului comunist românesc.
Sub titlul Anatomia unei anchete
trucate de Securitate, Mădălin Hodor,
cercetător la Direcţia de Investigaţii
a CNSAS, face dezvăluiri despre
ancheta care a avut loc după fuga în
Statele Unite, unde a cerut azil politic,
a generalului Mihai Pacepa, primadjunct
al şefului DIE. Această „trădare”
a generalului, petrecută în vara anului
1978, a transformat o sărbătoare (se
împlineau 30 de ani de la înfiinţarea
Securităţii), într-un eşec: acum apare
evident faptul că odată cu momentul
„defectării” lui Pacea a început apusul
epocii de aur a DIE. S-a înfiinţat cu
acel prilej o comisie de anchetă care
căuta şi trebuia neapărat să găsească
ţapi ispăşitori. Unul dintre cei
vizaţi era Nicolae Doicaru, şeful celui
ce părăsise sistemul. Altul era Gheorghe
Marcu, „omul din spatele acordurilor
de vânzare a vizelor pentru evrei şi
germani din anii 70”. S-a scormonit
în trecutul fostului şef DIE şi au apărut
şi „scheletele din dulapuri” (la propriu,
e vorba de o serie de crime din
zona Braşovului, de la începutul anilor
70). Încurcate iţe. Şi e abia primul
episod dintr-un documentar care va
continua în numărul viitor al revistei.
De urmărit.
