Istoria începe cu ei
În RAMURI (nr. 8), Nicolae
Prelipceanu continuă să-şi pună
întrebări interesante şi să dea răspunsuri
pe măsură. De data aceasta, el se
întreabă când începe istoria şi observă
o tendinţă nouă, pe cât de îngrijorătoare
pe atât de răspândită în ultima vreme:
sunt destui aceia care au sentimentul,
fals dar neîndoielnic, că istoria şi
lumea încep cu ei, fără să-i preocupe
câtuşi de puţin ce-a fost înainte.
Exemplul preferat al lui Nicolae
Prelipceanu (dar şi al nostru) este din
zona literară: „Nu ai nevoie să ştii ce
s-a scris şi cine a scris înaintea ta ca
să fii scriitor, îi spunea lui Dorin
Tudoran un proaspăt premiat la
Botoşani (categoria tineret-debuturi),
eu (sau noi?) sunt(em?) clasicul meu
(clasicii noştri). Ce contează că acel
tânăr poet ilustru de câteva clipe a
dispărut complet din literatură, cu
tot clasicul lui, dacă el aşa credea,
aşa era bine! Nu le poţi scoate acestor
oameni din cap ideea care a şi devenit
o mentalitate. Pentru că e mai simplu
să te faci că o iei de la zero, putând
să furi titluri şi idei cu dezinvoltură,
iar dacă ţi se semnalează acest lucru
să ridici din umeri ce-mi pasă mie
(nu chiar «chip de lut»)? Orwell curat!
Orwell? Cine e ăsta? Parcă-i aud.”
Din acelaşi număr (bun) al revistei
Ramuri sunt de urmărit şi alte semnături:
Gabriel Dimisianu, Gabriel Coşoveanu,
Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu,
Nicolae Panea, Gabriel Nedelea,
Gabriela Gheorghişor, Traian Dobrinescu,
Dragoş Goga, Ştefan Vlăduţescu,
Silviu Gongonea, Gabriela Rusu-
Păsărin, Daniela Firescu, Haricleea
Nicolau, Mihai Ghiţulescu, Mircea M.
Pop (cu traducerea unor poeme de
Reiner Kunze), Anton Jurebie şi
Romulus Bucur.
Sentimentul religios la români
În revista 22 (nr. 33), Andrei
Cornea analizează un recent sondaj
IRES despre atitudinea românilor
faţă de religie. Rezultatele sondajului
afirmă categoric credinţa majorităţii
în Dumnezeu: „Sub raportul credinţelor
sondajul arată, de exemplu, că
77% dintre respondenţi consideră că
religia înseamnă adevăr, 96% cred
în Dumnezeu, 85% cred în îngeri,
75% în Rai, 66% în Iad şi, în chip
curios, numai 64% în viaţa de după
moarte.” Pornind de la această
copleşitoare prezenţă a sentimentului
religios în rândul românilor, eseistul
se întreabă de ce lipsesc din sondaj
referiri la lectura Vechiului şi Noului
Testament de către cei care se declară
atât de credincioşi. Opinia lui Andrei
Cornea este că Biblia nu e citită de
prea mulţi români, din nefericire.
Ceea ce conduce la o problemă greu
de rezolvat: „Ne mărturisim însă
surprinderea că o societate, care se
prezintă pe sine drept creştină, se
poate considera în ordine fără
acest fundament” (dat de cunoaşterea
Bibliei, n.n.). Are dreptate eseistul
de la 22. Dar, am zice, dincolo de
lipsa fundamentului (sau armăturii)
teoretic (e), religiozitatea românilor
are şi alte neajunsuri, poate şi mai
vădite. Credinţa de care majoritatea
face caz pare a nu fi o dimensiune
interioară, asumată, ci doar una
superficială, declarativă, o haină
pentru vreme rea: se constată aceasta
uşor din manifestările de zi cu zi, din
puzderia de fapte antisociale – se
minte, se fură, se înşală, se comit
crime. Cu cât ridicăm mai multe
biserici peste tot prin ţară, cu atât
comportamentul românilor este tot
mai departe de cadrul preceptelor
creştine.
„Taci, că aiasta nu se discută!“
Tot în revista 22, Adrian Cioflâncă
aduce în atenţie o altă cercetare
privind istoria noastră recentă. El
pune în discuţie alte „instrumente
ale statului totalitar: unităţile şi
coloniile de muncă”. S-a vorbit mai
mult despre arestările deţinuţilor
politici din perioada 1950-1965, în
schimb se ştiu puţine lucruri despre
internările în unităţile şi coloniile de
muncă, din aceeaşi perioadă. Între
25 000 şi 29 000 de persoane au fost
reţinute şi trimise în astfel de colonii
de muncă, din motive politice. Nu
trebuia să ai cine ştie ce vină ca să
ajungi într-un lagăr de muncă forţată:
Ordinul 100 din 1950 completat prin
HCM nr. 1554/1952 stabilea categoriile
de persoane vizate să fie închise,
în general extrajudiciar, pe baza unei
proceduri administrative controlate
de Securitate. Era suficient să asculţi
radiourile occidentale sau să ai vreo
părere critică despre statul comunist.
În fond, era suficient să nu-i placă
vreunuia ochii tăi. Aflăm şi unde
anume în ţară au existat aceste unităţi
şi colonii de muncă: vreo câteva zeci,
până într-o sută, plasate mai ales
în Estul României. Aflăm, totodată,
că atâţia oameni nevinovaţi au fost
chinuiţi şi chiar şi-au găsit sfârşitul
acolo. Mărturiseşte o martoră a
evenimentelor: „Căruţa cu cadavre
trecea pe la noi pe la poartă. Iarna
veneau cu sania. Morţii erau înveliţi
în rogojini, mulţi nici nu mai erau
îmbrăcaţi. Odată când a venit Mezei
cu sania cu cadavre, a intrat în
casă pentru că avea ceva de vorbit
cu nevasta. Iar noi copiii am alergat
la poartă. Atunci avea vreo şapte
cadavre, dar din aceia vreo doi mişcau.
Şi eu am plâns că «De ce duceţi oameni
vii?». Şi miliţianul mi-a spus «Taci,
că aiasta nu se discută!».” Ce mai e
de zis despre un asemenea regim
care a folosit crima pentru a supune
o ţară?
Nostalgicii cool
În DILEMA VECHE (nr. 600), Andrei
Pleşu propune o noţiune nouă, dereglarea
cool, pe care o defineşte şi cu ajutorul
exemplelor: „O dereglare cool este,
după mine, şi o anumită gesticulaţie
stîngistă. Atenţie: nu mă refer la
oamenii de convingeri şi nu vreau
deloc să relativizez necesitatea
democratică a partidelor şi politicilor
de stînga. Mă refer doar la cei care
afişează, retoric, o «angajare generoasă»,
«anticapitalistă», «antiliberală», grijulie
cu «cei dezavantajaţi», dar asta pur
şi simplu pentru că sună bine, pentru
că aşa trebuie să fie «intelectualii
adevăraţi», «noua generaţie», combatanţii
«antisistem». Aşa e cool! Am în vedere
inşi care nu sunt capabili să facă nimic
concret pentru ideile lor, inşi a căror
prestaţie profesională şi comunitară
este cvasinulă, dar care înţeleg să-şi
dea un conţinut de viaţă prin etalarea
cochetă a unor lozinci «principiale».”
Ni se par îndreptăţite rezerva
editorialistului de la Dilema veche
faţă de nostalgicii regimului comunist
(nostalgici pe bază de amnezie sau
de memorie selectivă, cei care
contabilizează realizările dar nu mai
ţin minte nimic din nebunia de atunci!)
şi iritarea sa faţă de altă categorie
de nostalgici, „publiciştii care mimează
stânga pentru că aşa e cool.”
