Cum nu vii tu, Ţepeş
Doamne...?
O foarte interesantă cronică literară
consacrată în OBSERVATOR CULTURAL
de către Bogdan-Alexandru Stănescu
primelor două volume de Opere
complete ale Angelei Marinescu
ne-a adus aminte de anii, nu chiar
demultişor trecuţi, când salutam
faptul că tinerii critici douămiişti
redescoperă critica de întâmpinare,
atât de necesară în primul deceniu
de post realism-comunist, cum fusese
în primul deceniu de postcomunism.
Introducând un filtru în aprecierea
producţiei de carte literară, tinerii
critici păreau dispuşi să facă o operă,
devenită din nou obligatorie, de
higienă literară. Revistele le-au deschis
paginile, România literară, nu în
ultimul rând, majoritatea dintre ei
deţinând o vreme rubrici fixe. A urmat
un abandon cvasigeneral. Însoţit
uneori de delaraţii justificatoare. Unii
au anunţat că preferă bătrânei cronici
litarare genuri de critică tânără, alţii,
că sunt interesaţi de dezbaterile
politice. Aşa că am rămas cu prea
puţini amatori să facă oarece ordine
în Republica literelor. Partea proastă
este că, lipsindu-se nesiliţi de nimeni,
în felul acesta, de autoritate critică,
au continuat să-şi dea cu părerea cu
ocazia a tot soiul de bilanţuri, în care
menţionează de obicei de-a valma
zeci de nume şi de titluri, fără să
fie evident vreun criteriu de valoare.
Singurele critici pe gustul lor par
să fi rămas acelea referitoare la
aprecierile altora. Cazul Premiului
„Eminescu” de la Botoşani sau al
premiilor USR (oare de ce nu şi cele,
mult mai... spectaculoase, ale Secţiei
de Literatură a Academiei Române
sau ale diverselor jurii compuse
din anonimi, la propriu şi la figurat?)
e prea cunoscut şi nu l-am fi reamintit
dacă n-am fi remarcat la unii comentatori
un fel de obsesie maladivă. Pe unii
bolnăviori i-am pomenit în numărul
trecut. Li se adaugă, Costi Rogozanu,
într-o emisiune de televiziune, îngrijorat
că premiul botoşănean, decernat
cu ocazia Zilei Culturii de 25 de ani
încoace, e în pericol să dispară din
cauză că a fost atribuit unor poeţi,
vai de capul lor, ca Nicolae Prelipceanu
şi Gabriel Chifu. Ar fi fost lucru de
mirare ca un observator, partizan
până în măduva oaselor, să nu-şi dea,
chiar şi cu întârziere, cu părerea.
Doar că părerea lui nu mai prea
contează. Din păcate, nu e vorba
neapărat de lipsa lor de pricepere
într-ale poeziei: e vorba de o crasă
lipsă de bun-simţ. Să nu pretindă
Rogozanu să-i luăm de bune convingerile.
Problema e mai gravă. De
exemplu, când salută excelenţa poeziei
lui Marius Ianuş. Că această excelenţă
ţine de o promisiune neonorată,
asemenea celor ale lui Komartin sau
Suceavă, poate reprezenta o scăpare.
Dar că girează antisemitismul de
teapă legionară al lui Ianuş, care
înalţă imnuri Căpitanului, asta, da,
gafă! Sau nu, gafă? Cum poate un
om declarat de stânga ca Rogozanu
să împărtăşească brumoasa ideologie
(sic!) de extremă dreaptă a lui Ianuş?
S-or fi atingând ele extremele, dar
îl bănuim pe girant de mai rău: de
niscai interese partizane care nu-i
fac cinste nici măcar în starea de
derută literară în care se află de la
o vreme. Nici că Paul Cernat, şi el
stângist mărturisit, e de acord cu
legionarii şi Căpitanul lui Ianuş, nu
pare a-l preocupa pe Rogozanu.
Ce-ar mai fi de spus? Şi dacă tot
suntem în luna lui Eminescu: „Cum
nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând
mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete,
de smintiţi şi de mişei”. În timpurile
noastre de austeritate, ar fi de ajuns
o singură ceată.
„Un cârd de jihadişti“
Epistolar
Marius Ianuş a bombardat şi
redacţia noastră cu mesaje care conţin
scandaloasele sale schimburi de replici
de pe internet cu Komartin, Andrei
Ruse şi alţii, cerându-ne cu insistenţă
să citim, dar şi să răspândim aceste
texte. Cu scuzele de rigoare faţă de
cititorii mai pudici, reproducem totuşi
câteva fragmente din acest epistolar
care, mărturisim, ne dezgustă. Dar
suntem obligaţi, căci trebuie să ştim
cu cine avem de-a face. Aşadar, Marius
Ianuş: „Din punct de vedere strict
literar nu greşesc cu nimic. Mălaicu-
Hondrari e un ţigan care şi-a cheltuit
anii pe care ar fi trebuit să-i dedice
formării literare la căpşuni, în Spania.
Încercarea de a face dintr-un căpşunar
un scriitor e inutilă. Fiecare pagină
a lui miroase a vulgaritate şi incultură.
Teodor Dună e un copil de securişti
care amestecă felurite mizerii egotiste
în ciorba răscoaptă a suprarealismului,
alcătuind un produs mincinos şi
scârbos pe care îl prezintă drept
«poezie»…” Marius Ianuş către Andrei
Ruse: „Să îţi lumineze Dumnezeu
mintea năclăită de droguri!” Andrei
Ruse către M. I.: „Eşti sinistru de urât
şi sufletul ţi-e o văgăună de rău, tu
chiar eşti orb? Nu ai limite? Crezi că
dacă-ţi faci câteva cruci în plus ai
dreptul să arunci cu rahat şi să scuipi
orice în jur? Şi dincolo de toate,
eşti bolnav, omule.” C. Komartin către
M. I.: „eşti un căcat bolnav. exact aşa
o să rămâi în memoria oamenilor –
ca un căcat bolnav care se dădea
creştin, dar ura cât pentru un cârd
de jihadişti.” Aceştia sunt cei care,
folosind exact acelaşi limbaj de gang,
atacă şi Uniunea Scriitorilor, cerând
cu violenţă „reformarea” ei. S-a întors
lumea cu susul în jos. Odată cu ei,
într-adevăr, „un cârd de jihadişti”
a dat buzna în literatura noastră.
Trebuie să ai imaginaţia
comică a unui Jarry...
Unii ziarişti, care nu cunosc lumea
literară, prezintă scandalurile caraghioase
(dar păguboase pentru toată lumea)
declanşate de Dan Mircea Cipariu la
Uniunea Scriitorilor ca pe un conflict
de la egal la egal între Dan Mircea
Cipariu şi Nicolae Manolescu, actualul
preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
În realitate, Dan Mircea Cipariu
este un autor cu totul insignifiant,
cunoscut pentru umorul involuntar
cu care vorbeşte în public. Nicolae
Manolescu, cel mai important critic
literar de după G. Călinescu, joacă
în literatura română din ultima jumă-
tate de secol rolul pe care l-a jucat
Titu Maiorescu în literatura română
în a doua jumătate a secolului
nouăsprezece.
A vorbi despre o luptă între aceste
două personaje este ca şi cum ai vorbi
despre o luptă dintre un ghemotoc
de hârtie rostogolit de vânt pe caldarâm
şi un zgârie-nori.
Nu este vorba, dragi ziarişti, de o
„luptă pentru putere” între Dan
Mircea Cipariu şi Nicolae Manolescu.
Ar putea fi şi poate chiar va fi (şi
nu o luptă, ci o competiţie) la viitoarele
alegeri, dacă vor apărea candidaţi
care să inspire respect şi încredere.
Trebuie să ai imaginaţia comică
a unui Jarry ca să ţi-l închipui pe Dan
Mircea Cipariu preşedinte al Uniunii
Scriitorilor. (Al.Şt.)
