Shakespeare şi Bătrânul
Despre Brexit se discută, în ultimele
zile, pe toate tonurile, mai mult
sau mai puţin informat, dar întotdeauna
cu pasiune, se fac scenarii, se caută
soluţii. Un subiect tratat pe larg în
presa noastră, cum e, de altfel, firesc,
este măsura în care ne va afecta
Brexit-ul, prin conaţionalii noştri care
muncesc în Regatul Unit, ca şi prin
efectele asupra economiei naţionale.
Iarăşi, bun prilej de vorbe şi de ipoteze.
Care îmbracă, nu o dată, forme hilare.
De pildă, un ziarist de la Adevărul
preia, de pe Facebook, opiniile
unui ieşean plecat de câţiva ani la
Londra, cu familia, să-şi facă un rost.
Cum descrie omul nostru, fost jurnalist
în România, schimbarea de percepţie
din capitala Marii Britanii, după Brexit:
„Am crezut că mi se pare, dar uite
că aud, citesc şi la alţii aceeaşi percepţie.
De când cu votul pentru Brexit, ceva
s-a schimbat în aer. Dacă dau filmul
înapoi cu câteva săptămâni, când mă
duceam să cumpăr un scaun, spre
exemplu, ultima grijă a vânzătoarei
era dacă mă trag din Shakespeare
sau din Mircea the Old Man. Atât
timp cât plăteam pentru scaun, puteam
să vorbesc engleză cu accent de
Azerbaidjan sau chiar cu picioarele,
că tot eram cei mai buni prieteni. Iar
dacă se întâmpla, de dragul conversaţiei,
să mă întrebe de unde sunt şi
răspundeam, cu forţată mândrie,
Romania!!!, doamna vânzătoare
zâmbea larg şi concluziona: Wonderful!
Are you happy here? Very happy! o
asiguram, dezvelind şi eu toate
fasolele.” Tragi-comic dar, probabil,
adevărat.
Din nou, despre preţul cărţii
Nu ne face nici o plăcere să atingem,
din nou, subiectul spinos (pentru
editori) al timbrului literar. Deşi este
vorba de o obligaţie legală încă din
1994, de fiecare dată când am făcut-o,
ne-am văzut întâmpinaţi cu un cor
de proteste. De la acuzaţii că vrem
să punem „taxă pe lectură” (!?) şi
până la cele de „corupţie literară”
(ca şi cum Uniunea Scriitorilor ar fi
cea care nu îşi achită această obligaţie,
nu editorii!), nu a lipsit nimic din
repertoriul „vocilor străzii”. Un fost
ministru, deja uitat, în loc să fi vegheat
la respectarea legii, ne soma să afişăm
pe situl USR modul în care utilizăm
aceşti bani (deşi legea, care, de altfel,
are prevederi clare privind cheltuiala
banilor, nu stabileşte nici un fel de
obligaţie în acest sens). Un mare
editor, certat cu bunul-simţ, ne-a dat
în judecată şi ne-a cerut să îi restituim
toate sumele vărsate în contul timbrului
literar, din 1994 încoace, pe motiv
că el, personal, consideră că Legea
timbrului cultural e neconstituţională.
De aceea, vă propunem azi o altă
temă: preţul cărţii.
Aşa cum ştim, de la 1 ianuarie,
prin prevederile noului Cod Fiscal,
cota de TVA la carte a scăzut de la
9% la 5%. Această scădere ar fi trebuit
să ducă, potrivit estimărilor economiştilor,
la o diminuare a preţului cărţii la raft
cu 5 până la 10%.
Întrebarea e simplă: aţi observat
vreo diminuare a preţului cărţii, de
la 1 ianuarie încoace? Că noi încă
n-am observat nimic! Au existat câţiva
editori care, la anumite cărţi şi pe
anumite intervale de timp, au făcut
unele reduceri. Dar, pe ansamblul
industriei, preţurile nu au scăzut
cu un ban, deşi TVA a scăzut cu 4%,
iar alte taxe suplimentare nu au
apărut. O măsură legislativă demnă
de stimă, datorată fostului ministru
al Culturii, Ionuţ Vulpescu, a fost
deturnată de la sensul ei iniţial, şi
anume creşterea atractivităţii cărţii,
prin diminuarea preţului ei la raft.
Să nu trecem nepăsători în faţa
acestei împrejurări: când TVA la pâine
şi la carne a scăzut, rezultatele
s-au văzut imediat la raft. Preţurile
au rămas şi azi mai mici decât erau
în urmă cu trei ani, cu toată dorinţa
de câştig a producătorilor. Agricultorii
şi zootehniştii s-au dovedit, însă, mai
respectuoşi faţă de cetăţean decât
editorii. Care consideră că statul a
făcut efortul de a renunţa la 4%
din TVA de dragul lor, nu al cititorilor.
Şi o ultimă mirare: unde au dispărut
bocitoarele de serviciu, care mai an
strigau de pe toate ecranele patriei
că, prin aplicarea Legii timbrului
cultural, se sufocă lectura? De ce acum
tac? De ce nu se face o petiţie prin
care să li se ceară editorilor să scadă
preţul la carte, ca urmare a uşurării
obligaţiilor lor fiscale? Menţinerea
preţurilor la carte, în pofida reducerii
TVA, ajută cumva lectura? Sau îi ajută
numai şi numai pe editori?
Şi tot edilitare
Cum noul primar general al Capitalei
este şi membru al Uniunii Scriitorilor
(ceea ce ne determină să sperăm
că rândurile acestea i-ar putea ajunge
sub ochi), ne facem o datorie civică
în a semnala un neajuns care, deşi
este relativ uşor de înlăturat, desfigurează
de ani şi ani chipul Capitalei.
Este vorba de afişele şi mâzgăliturile
de pe zidurile tuturor clădirilor, fie
ele istorice sau recente, publice
sau private, centrale sau periferice.
În privinţa graffiti-urilor, nu ne
facem mari iluzii: până când Capitala
nu va fi împânzită de camere de luat
vederi performante (ca la Londra,
alt oraş care, în anii ‘80, s-a confruntat
cu acest fenomen), nu putem spera
că vom scăpa de mizerabilele mâzgăleli
care vandalizează nestingherite
patrimoniul arhitectural al urbei. Nu
poţi pune un poliţist în spatele fiecărui
huligan dispus să consume un spray
de vopsea pe orice zid imaculat.
Însă fenomenul afişelor puse peste
tot poate fi cu uşurinţă combătut,
fără nici un ban în plus din bugetul
primăriei.
Şi iată cum: oricine a călătorit în
Occident a văzut, din loc în loc, pe
zidurile clădirilor sau pe panouri
special amenajate, următorul text:
„Afişajul interzis. Cei în culpă vor fi
sancţionaţi cu amendă.” Aflaţi în Italia,
am întrebat pe cineva din administraţia
locală cum se aplică, faptic, măsura,
cât timp e greu de demonstrat cine
a lipit afişul în locul neautorizat. Spre
surpriza noastră, edilul ne-a răspuns
ca primăria nu îl amemdează (cu sume
uriaşe, de peste 500 de euro de fiecare
afiş!) pe cel care lipeşte afişul. Ci pe
beneficiarul afişului: evenimentul sau
firma care îşi face reclamă prin
intermediul lui. Cum nimeni nu tipăreşte
mii de afişe pentru a face reclamă
altcuiva, e limpede că beneficiarul
controlează acest lanţ contravenţional
şi, prin urmare, el trebuie sancţionat.
Este problema lui să se asigure, printr-o
prevedere contractuală, că firma de
afişaj nu încalcă legea, întrucât el este
cel care a angajat-o.
Edilul italian ne-a mai spus
că, la scurt timp de la apariţia
respectivei reglementări (la jumătatea
anilor ‘60), a încetat distrugerea
patrimoniului arhitectural prin afişaj
necivilizat.
Nu vedem nici un impediment în
calea adoptării aceleiaşi strategii şi
în Capitala României. Suntem,
dimpotrivă, îndreptăţiţi să sperăm
că a sosit timpul să punem capăt
vandalizării spaţiului public, din lipsa
de educaţie a unor cetăţeni şi, mai
ales, din lipsa de interes a edililor.
Nu plătim impozite ca-n Bangladesh,
prin urmare avem dreptul să trăim
într-un oraş care să nu arate ca-n
Bangladesh.
