Paul Cernat despre cronica
literară
De regulă, citesc o carte până la
capăt, înainte de a-mi spune părerea.
Paul Cernat dă o replică articolului meu
din România literară înainte de a
fi citit şi partea a doua, anunţată încă
de la titlu. Graba asta spune multe.
Deşi puţintică răbdare nu strică. Scriam
în articol că, dacă autoritate nu e, nimic
nu e în cronica literară. Care sunt
contraargumentele fostului meu student?
Ele sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.
Le-aş enumera, dacă ar folosi la
ceva. Mă limitez la câteva. Că, înainte
de Postmodernismul lui Cărtărescu,
ideea difuziunii centrului cronicii, reluată
de Cernat pe cont propriu fără ghilimele,
„plutea în aer” poate fi adevărat: dar
nu fusese exprimată ca atare de nimeni.
Apoi, dacă citea şi continuarea articolului
meu, Cernat ar fi putut constata că
n-am renunţat a scrie cronică din cauză
că aş fi fost convins de inactualitatea
genului după 1989. În al doilea rând,
nici că Paul Cernat n-a pus în discuţie
autoritatea cronicii, ci statutul ei astăzi,
nu e adevărat. Tocmai despre autoritatea
cronicii şi despre valabilitatea unui
centru canonizator era vorba în articolul
lui. Am omis să menţionez, în articolele
mele, faptul că nici Maiorescu, care n-a
scris cronică literară propriu-zisă,
nici că G. Călinescu, al cărui rol canonizator
este legat, nu de cronicile lui literare,
ci de Istoria literaturii, nu pot fi puşi,
cum face Cernat, în oala cronicarilor
care decid de soarta canonului. Mai
degrabă, rolul îi putea reveni în interbelic
lui Pompiliu Constantinescu. Spuneam
totuşi că un canon centralist n-a existat
niciodată. În fine, n-am căutat îndărătul
spuselor lui Cernat gablonzuri marxizante
de tip Bourdieu sau Foucault: l-am citat
cu unul dintre ele. Expressis verbis. Pe
care, de altfel, îl repetă în replică: ...„Am
colaborat o vreme acolo (la România
literară – n.n.), dar ne-am despărţit
când conducerea revistei a intrat în
conflict cu opţiunile noastre prime;
faptul că Alex Goldiş nu s-a lăsat anexat
sau... neutralizat, în pofida onorurilor
primite, îi face cinste”. Ce înseamnă
anexat sau neutralizat? Cine v-a cerut
vreodată să scrieţi altceva decât voiaţi
sau altcumva decât gândeaţi? Anexarea
face parte din acel limbaj neomarxizant
la care m-am referit, în care critica
literară este privită prin prismă politică,
ca un raport de putere, şi care îi împarte
pe critici în tabere partizane. Exact asta
a scris, negru pe alb, Cernat. Restul e
irelevant. Că tinerii critici sunt cu actele
la zi, iar noi, bătrânii, suntem depăşiţi,
asta rămâne a fi probat de operele pe
care tinerii le vor scrie. Părerea mea
este că ar face mai bine să-şi scrie cărţile
decât să se răfuiască cu noi. „Să nu-i
cerem cronicii literare mai mult
decât mai poate duce..”, conchide Paul
Cernat. Repet: nu cronica duce sau nu
duce responsabilitatea noii literaturi,
ci cronicarii, cărora Cernat le taie creanga
de sub picioare. Admit că, un pic
cinic privind lucrurile, prefer să nu facă
tinerii selecţia valorilor în afirmare, de
vreme ce şi-au uitat ciurul acasă, ci
să ne lase pe noi, bătrânii s-o facem.
Dacă tot îşi dau singuri un certificat de
incompetenţă, de ce ne-ar mai preocupa
ce cred ei? Cât despre „fidelii” de la
România literară (iată limbajul
marxizant!), ei vor continua să scrie
despre autori valoroşi, publicaţi de
Observator şi de alte publicaţii de
„stânga” (Cernat dixit), în schimb,
Observator nu suflă un cuvânt (nu
neapărat laudativ) despre colaboratorii
RL. Noi, bătrânii, suntem şi vom continua
să fim fideli ideii de valoare. Lăsăm
grupările şi clanurile pe seama conştiinţei
lui Cernat et comp.
Fără-de-regula ca regulă
În războiul acesta absurd în care este
târâtă Uniunea Scriitorilor regula se
dovedeşte a fi lipsa oricărei reguli. Se
minte, se mistifică, se loveşte sub centură,
se dezinformează aiuritor. Din noapte
se face zi. Se deschid procese peste
procese împotriva USR, iar acuzaţiile
agresorilor sunt, pe dos, că USR deschide
procese. Tot ei, asediatorii fără odihnă
şi fără ruşine, pierd procese, iar comunicatele
lor, ca-n propaganda statelor totalitariste,
anunţă triumfalist că le-au câştigat.
Marginalii uzurpatori înjghebează o
aşa-zisă adunare generală, care calcă în
picioare toate prevederile statutare, şi-n
vremea asta strigă sus şi tare că USR
şi conducerea ei nu respectă Statul.
Tot ei contestă în justiţie reprezentativitatea
avocatului USR şi, în schimb, avocatul
agresorilor se prezintă la diversele procese
cu o delegaţie semnată de un „preşedinte”
(Cristian Teodorescu), al unei „asociaţii”
de 17 oameni, care nu există (căci nu e
recunoscută de niciun tribunal) şi care
foloseşte sigla furată de la USR. Iar şirul
de sminteli continuă neobosit… Avocata
USR se întreba îngrijorată dacă, după
toate aceste procese în care trebuie să
facă faţă unor minciuni cât roata carului
şi unor acuze aberante, va scăpa cu
mintea sănătoasă. În confruntarea cu
aceşti oameni te afli în situaţia cuiva care
intră pe teren hotărât să joace fotbal şi
acolo dă peste o mulţime dezlănţuită de
inşi care te lovesc şi te doboară la pământ
ca să te împiedice să marchezi, care
iau mingea cu mâna şi o bagă în poartă:
continuă partida cu ei, câştig-o şi
rămâi normal, dacă poţi!
Avem primari,
ce urmează să facă
Alegerile s-au terminat. Avem primari.
În Bucureşti , chiar o doamnă, care e
şi membră a Uniunii Scriitorilor. Aşa
încât e posibil să citească revista noastră.
De aceea cutezăm şi noi să ne dăm cu
părerea ce s-ar cuveni să facem cu oraşul
acesta (pe care-l iubim şi care se află
în mare suferinţă edilitară!), astfel încât
să îndreptăm lucrurile, să-l vindecăm.
O idee ar fi să se refacă, printr-un program
coerent şi cuprinzător, alături de faţadele
blocurilor comuniste, din cartiere (foarte
bine!), şi imobilele istorice, de o remarcabilă
valoare arhitectonică, din centru, de pe
principalele bulevarde. Rar, când se
restaurează ici-acolo câte o clădire de
patrimoniu, ne convingem ce frumuseţe
extraordinară stă ascunsă sub tencuiala
deteriorată a acestor construcţii aflate
într-o stare jalnică, de parcă tocmai
au ieşit dintr-un război devastator.
Imobilele acestea vechi din centru sunt
asemenea unor Cenuşărese: să nu ne
îngrijim de ele, să le lăsăm să se ruineze
în nepăsare, cum se întâmplă acum,
înseamnă să avem o uriaşă comoară
şi să murim de foame, pentru că habar
n-avem de existenţa ei! Şi o altă propunere:
există Dâmboviţa, îndiguită de Ceauşescu
şi o ignorăm ca şi când n-ar fi, adică
n-o integrăm în viziunea urbanistică.
Dintr-o zonă oarecare, tristă a Bucureştiului,
cum e acum, Dâmboviţa poate fi transformată
într-o arteră vie a acestei Capitale,
atât de necesară: albia râului poate fi
curăţată, pe luciul de apă pot fi aduse
mici ambarcaţiuni; malul poate fi îngrijit,
cu iarbă tunsă şi cu flori, cu copaci
umbroşi; din loc în loc pot apărea (ca
la Oradea, pe malul Crişului) mici cafenele
cu pereţi transparenţi, de sticlă, suspendate
deasupra apei; în fine, peste râu pot fi
construite punţi arcuite, pietonale, fiecare
cu un design original şi expresiv, şi,
iarăşi, cu flori şi plante agăţătoare.
Dar să ne oprim din croşetarea de himere!
Himere? Dacă stăm şi ne gândim
bine, poate că nu. Asemenea descrieri
din viitor sunt perfect realizabile: dacă
vrei, poţi!
Brexit-ul scade leul
Brexit-ul scade leul şi toate monedele
statelor din Europa Centrală şi de Est.
Dacă numai gândul că ar putea avea loc
această ieşire a Marii Britanii din Uniunea
Europeană produce un rău atât de evident,
atunci nu e greu să ne imaginăm cât de
mare ar fi răul, când ieşirea chiar se
va produce! În revista 22 (nr. 23, 7-13
iunie a.c.), e publicată o analiză pe tema
ieşirii sau rămânerii Regatului Unit în
UE, datorată lui Elmar Brok, europarlamentar
german şi preşedinte al Comisiei
Parlamentului European pentru Afaceri
Externe. Răspunsul la această necunoscută
va fi aflat foarte repede (când va fi apărut
acest număr al revistei noastre, deja
se va şti): în ziua de 23 iunie se desfăşoară
referendumul ce decide soarta Marii
Britanii, un referendum care, e de părere
Elmar Brok, oricum, „va fi un punct de
cotitură şi va face istorie”. Merită să
reţinem concluzia europarlamentarului
german: „«Da» pentru UE sau «Nu»
pentru UE: populaţia britanică are opţiunea
de a alege, la 23 iunie – alegerea
între un viitor în casa noastră europeană
comună şi o revenire la secolul XX. Vom
respecta votul. Dar, în acelaşi timp,
afirmăm în mod clar: UE şi majoritatea
Parlamentului European vor ca Anglia,
Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de
Nord să rămână în UE. Vrem şi avem
nevoie de o Mare Britanie puternică,
cu un viitor european. Şi invers, Regatul
Unit are o perspectivă bună pentru
viitorul său în cadrul UE. Cei care
vor decide acest lucru şi cei care poartă
în ultimă instanţă responsabilitatea
deciziei sunt cetăţenii britanici. Vom
accepta decizia lor, cu toate consecinţele.
Raţionamentul susţinătorilor Brexit-ului
că va exista un deal mai bun este o
iluzie.” Suntem convinşi de dreptatea
acestor aserţiuni: totul e ca şi decidenţii
să gândească la fel.
